As the sun goes down…

​Zâmbeam… și fredonam versurile melodiei din titlu…

Îmi îndeplineam, cu atâta ușurință, una dintre marile dorințe ale copilăriei.
Priveam soarele, cum apune liniștit, în marea albastră, oferindu-mi un spectacol de culori, ce se cerea a fi imortalizat. Iar gândurile îmi erau departe… atât de departe…

Liniștea aceea, apăsătoare, dar relaxantă, în același timp, nu îmi puteau potolii gândurile.

Peisajul ireal, trezea un munte de speranță, de dorință și încredere într-un viitor minunat, încununat de seninătate și de bucurii.

Eram copleșită de aminitiri, ce mă țineau strâns în ghearele trecutului… Visam încrezătoare la viitor, dar nu mă puteam desprinde de tihna dominantă a prezentului.
Ruptă de tot ceea ce se întâmpla în jurul meu, eram doar eu, soarele și marea. În depărtare, zăream siluetele celor care, urmăreau acest spectacol.
Câte poveşti o fi ascultat marea?!? Câte secrete o fi ascuns soarele, odată cu apunerea sa!?!
Fără a aștepta un răspuns, mi-am amintit că eram acolo cu un scop. Am luat aparatul din nisipul încă fierbinte și am surprins, în prea puține fotografii, apusul mult visat.
Și așa am realizat că sunt momente în viață când apusul, pe lângă liniște, oferă mai multă speranță în viitor, decât orice alt început…

Fericire?!?!

Mi-am amintit de o discuție pe care am avut-o acum mai bine de zece ani, cu o prietenă, despre fericire… Eram niște copile și totuși ne puneam multe întrebări despre FERICIRE:
Există?
De ce percepem fericirea doar ca pe o stare de moment?
Sunt lucruri mărunte ce ne aduc zâmbetul pe față…
Sunt momente de fericire ce ne aduc lacrimi pe obraji…
Dacă ai putea, ai face o selecție între aceste momente?
Să fie un scop al vieții?
Reușim să fim fericiți, găsind un echilibru între inimă și rațiune?
Cel mai des întâlnim fericirea în ochii copiilor. Să-i privim mai des, să învățăm de la ei să fim fericiți!
Libertatea=fericire?
Da!
Având libertatea de a face ce ne place, de a trăi așa cum ne dorim, de a ne crea propriul universul, de a avea idealuri, de a stabili anumite limite, de a iubi, putem fi fericiți, în fiecare secundă.

” A fi fericit nu înseamnă că totul este perfect. Ci faptul că ai decis să vezi dincolo de imperfecțiuni.” (Autor anonim)

Zâmbetele rămân doar o reacție a zborului…

Suntem tot timpul pe fugă. Alergăm, în mare viteză către idealuri. Zburăm cu supersonice prin viață, făcând câte o escală pe aeroportul fericirii, al speranței sau al optimismului. Realimentăm și pornim, din nou, în goană, spre drumul vieții. Viteza acesta, prea mare, nu ne permite să ne bucurăm de lucrurile mărunte din jurul nostru.

Stresul continuu, provocat de frica zborului, de eventualele turbulențe, de toate celelalte obstacole de care ne lovim sau de problemele pe care le întâmpinăm, ne îndepărtează de frumusețea vieții. Asfel devenim tot mai încruntați, mai supărați, mai triști.
Zâmbetele rămân doar o reacție a zborului…

Tu… nu ai fost ca ei…

Tu ai fost diferit… Nu mi-ai dăruit nici stelele, nici luna.
Nu mi-ai promis iubire veșnică. Nici nu ai amintit vreodată de ea. Nu ai folosit cuvinte mari ca să mă cucerești. Parcă nici nu îți doreai asta.
Nu ai făcut niciodată un pas către sufletul meu. Ba chiar ai fugit de mine.
Nici măcar nu ai încercat să cauți încredere în mine, dar ai reușit să o scoți la „suprafață”.

Nu mi-ai șoptit nici cele mai credibile gânduri. Nu ai vrut să îmi mângâi, nici măcar o secundă, sufletul.
Și… cu toate astea, mi-ai oferit ceea ce alții caută, aleargă sau luptă o viață întreagă să poată obține…

Mi-ai adus, de nenumărate ori, involuntar, zâmbetul pe buze.
Mi-ai dat puterea să accept viața, cu toate nedreptățile și toate clipele de tristețe.
Mi-ai dăruit, poate, cel mai minunat dar,  momente perfecte… despre care nu aș fi crezut că există…

Și așa am realizat că, „nu există viață perfectă, dar există momente perfecte”…

Mi-ai adus marea la picioare, iar eu… ți-am spus că vreau oceanul…

Încerci să mă schimbi, deși știi că nu o să  reușești. Mă cunoști de atâta amar de vreme… Știi că ai în fața ta un om puternic. Îmi cunoști slăbiciunile… și de fiecare dată, știi ce subiect să abordezi, doar pentru a-mi demonstra încă o dată că te interesează persoana mea, mai mult decât orice…
Mi-ai promis stelele, eu ți-am spus că nu-i de-ajuns…
Mi-ai adus marea la picioare, iar eu… ți-am spus că vreau oceanul…
Ai zâmbit… Și din nou, cu pragmatism, m-ai întrebat: „Crezi că îți va aduce mai multă satisfacție decât marea?”
Privirea mea ți-a fost de ajuns, încât să spui: „Dacă asta îți dorești, atunci, așa o să fie!”
Și eu, ce am făcut? Am râs în sinea mea… Și am zis… „Doamne, chiar e plină lumea de nebuni…”
Ai fi capabil să îmi dai chiar și viața ta…

Iar eu… aș râde iar… și iar…
Te mint și îți spun orice, doar ca să te pot îndepărta… Pari că înțelegi, dar stai liniștit și aștepți că mă voi schimba…
Dar eu, nu știu ce e iubirea… Sunt un om realist, nu cred în ea… Mi se pare un joc al minții, iar mie nu îmi place să mă joc! Cel puțin, nu cu mintea…

Și atunci te vei întreba: „Sunt singur?”

Nu te amăgi cu amintirile! Nu te iluziona cu viitorul!
Trăiește în prezent! Bucură-te de viață, de fiecare clipă și zâmbește… azi poți privi spre cer!

Oare mâine vei mai putea?
Luptă să îți îndeplinești dorințele! Antrenează-te! Fii perseverent, optimist! Cu speranță și încredere, vei ajunge la finalul cursei, învingător!
Vei întâmpina obstacole. De unele te vei lovi… rău… Peste altele vei face salturi pline de măreție. Vor fi și obstacole ce ți se vor părea imposibil de depășit, dar nu uita imposibilul devine posibil, când te aștepți mai puțin!
Cu timpul, vei învăța, că doar ceea ce lași să se apropie de tine te poate lovi, dar te poate ajuta și să zbori…
Și atunci te vei întreba: „Sunt singur?”
Da! Ești singur! Toți suntem singuri. Avem propriile căi, ce se intersectează, din când în când…
 Viața, karma sau Dumnezeu… contribuie la asta..

TU… continuă să lupți, să fii original, să ajungi unde ți-ai propus!

Capricornul…

Nu sunt o împătimită a zodiacului, dar descrierea de mai jos, mi se pare frumoasă și foarte asemănătoare caracterului meu….

O capră neagră, singuratică, urcă un munte pleșuv; urcușul e greu și ea caută cu multă băgare de seamă un locuşor pe care să-şi sprijine piciorul pentru a se avânta în urcuș, îl găsește și cu multă prudență îl încearcă, îl constată că e ferm sub greutatea ei și pornește mereu din urcuș în urcuș. La un moment dat alunecă, cade, îşi zdreleşte genunchii, dar își revine imediat în fire și pornește din nou la drum. A ajuns sus, însă nu pe piscul muntelui. Nu-i mulțumită, căci culmea muntelui care-şi dă mâna cu norii cerului, este țelul ei. Se oprește un pic, răsuflă, i se face foame, dar rabdă și când nu mai poate răbda se mulțumește cu câteva fire de iarba arsă.

     O ia din nou la drum și în sfârșit, după cazne de neînchipuit, ajunge pe culmea muntelui pleșuv, de unde, cu o privire roată, îmbrățișează tot orizontul și abisul fără fund al văilor negre.

     Nu e mulțumită, căci ar vrea să meargă mai sus, dar n-are unde; atunci cată deznădăjduită spre Cer. Pare că într-acolo ar dori să meargă.

(Sursa: http://www.viatatasanatoasa.com/capricorn.html)