Primul sfârşit adevărat


Ştiu că unii îşi amintesc de anii şcolii, de anii liceului ca de un chin. Dar pentru mine a fost altfel.
Autor: ANA-MARIA PĂUNESCU
13 iunie 2011

Am trăit despărţirea de şcoală ca pe o dramă fără limite, am suferit, după ce s-a dus ultimul 15 iunie de elev, după ce am ieşit pe uşa Liceului Mi­guel de Cervantes pentru ultima dată. Am ajuns chiar şi să regret că nu mă mai trezeam dimineaţa, ca să nu în­târ­zii la prima oră de la şapte şi ju­mă­ta­te, am aşteptat în zadar, luni la rând, să mai sune clopoţelul pentru mine încă o dată, măcar încă o dată.

Terminarea liceului a fost primul sem­­nal de alarmă că, şi pentru noi, pen­­tru elevii clasei a XII-a B, timpul tre­­ce. Finalul de etapă a debutat con­ven­­ţional, cu îmbrăţişări şi promisiuni că ne vom căuta, că ne vom re­ve­dea o dată la câteva luni, că ne vom ier­­­ta toate greşelile din anii petrecuţi îm­­­preună. Ne-am luat rămas-bun şi am fost eroii propriilor poveşti, poate pen­­tru prima dată. În ultima zi petre­cu­­tă împreună pe holurile şcolii, după ser­­barea cu robe şi diplome, după ce pă­­rinţii au terminat de făcut fotografii şi au lăcrimat pe ascuns, am fost cu to­ţii complicii aceluiaşi vis, ne-am pri­­vit în ochi şi ne-a fost dor de co­pi­lă­rie.

Ştiu că unii îşi amintesc de anii şcolii, de anii liceului ca de un chin. Dar pentru mine a fost altfel. Vine 15 iunie, dată de care mi s-au legat me­reu speranţele şi planurile, şi-mi gă­seşte colectivul înstrăinat. Unde sun­teţi, dragi colegi de clasă? Unde au ajuns toate promisiunile noastre? Cum de putem trăi aşa uşor unii fără ceilalţi? Au fost atâtea clipe frumoa­se! Au fost ani de adolescenţă minţită, pe care i-am zugrăvit cum am ştiut noi mai bine. A existat şi pentru noi un recurs la copilărie, am fost şi noi mici şi nevinovaţi. Abia acum înţeleg de ce li se atribuie celor mici mereu ver­dictul de nevinovaţi. Da, când stă­team la ora de spaniolă şi notam cu­vinte şi conjugări, nu ne trecea prin min­te că există nenorociri pe lume şi oameni fără cuvânt sau fără con­­ştiin­ţă.

Când intram la ora de ma­te­ma­­tică, zâmbind şi călcând strâmb pe parchetul clasei noastre de la etajul al doilea, când ştergeam tabla cu acel bu­rete verde şi învechit, când că­u­­­tam cre­tă în clasele alăturate, pentru că niciodată nu eram suficient de pre­­vă­zători cât să avem propria noastră re­zer­vă de cretă, când ieşeam la ta­blă să facem ecuaţii şi integrale şi ne bu­­c­u­ram că am obţinut un rezultat co­­rect, când, la ora de limbă şi litera­tu­ră română, dezbăteam temele mari­lor noastre romane, când învăţam la in­formatică cum se face un program în Pascal, când ne bucuram că vine ora de fizică şi ne înghesuiam spre uşa cla­sei, observând că se apropie doamna profesoară, când făceam la en­gle­ză compuneri şi rescriam biografii de personalităţi, când vedeam că ajun­ge minutarul la „şi douăzeci” şi aş­tep­tam aproape cu emoţie să ieşim în pauză şi să deschidem ferestrele larg, atunci, în acei ani pe care îi sim­ţeam greoi şi fără final, când ni se pă­rea nedrept să ne trezim devreme şi să facem faţă tuturor temelor pentru aca­să şi exerciţiilor de la lucrările de con­trol, când aveam de scris mult la ora de chimie despre experimente in­­­te­­resante cu turnesol, baze şi acizi, când ne enerva să scoatem legitimaţia de elev în fiecare dimineaţă, ca să in­trăm în clădire, când găseam scările proas­­­păt spălate şi alunecam de nea­ten­ţie, când mergeam la cabinetul me­­dical, mereu cu aceleaşi dureri răs­­­fă­ţate, mereu în căutarea banalului paracetamol, cu care aveam im­pre­­sia că se poate schimba lumea, atunci am fost şi noi ultima oară fericiţi.

Când s-a terminat şcoala, mi-am luat rămas-bun de la obişnuinţa de a spera că totul e posibil. Nu am ştiut ce va urma, n-am bănuit că toate se vor schimba chiar atât de mult. N-am vrut să cred că un sfârşitul, de ori­ce fel ar fi el, e chiar sfârşit. Am plâns de multe ori, de dor de liceu, de dor de gimnaziu, de dor de şcoala prima­ră. Am plâns de dor de profesori şi de colegi, de clasa noastră zbuciuma­tă, de acel XII B pe care l-am cunoscut bine şi pe care, nu ştiu de ce, parcă nu l-am înţeles cum trebuia.

Oriunde m-aş afla, oricât de bu­curoasă sau de tristă aş fi, cel mai cu­rat domiciliu al meu rămâne penulti­ma bancă de la perete, unde am stat în ultimii ani de şcoală, de unde am vă­zut cum apune prima etapă a gene­ra­ţiei noastre, de unde am conştienti­zat că urmează să trăim cu toţii, în or­dinea de la catalog, despărţirea de­fi­ni­tivă de copilărie. Se apropie va­can­ţe­le, se apropie 15 iunie. Degeaba. Noi am crescut.

Sursa: Jurnalul National

Anunțuri

Un gând despre &8222;Primul sfârşit adevărat&8221;

  1. Andrei zice:

    … și totul depinde de perspectivă. Care sunt lucrurile pe care vrei să ți le amintești, să ți le reamintești. Iar uneori vacanța, pauza, sunt atât de grele…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s