Duminica Floriilor, semnificaţii şi obiceiuri

Scris de : M.A.    2012-04-07 07:59

Evenimentele care preced Intrarea Triumfală a Mântuitorului în Ierusalim (Duminica Floriilor), învierea lui Lazăr şi ungerea din Betania, consemnate de Evanghelistul Ioan, au avut un rol pregătitor şi consolator pentru ucenicii Domnului în apropierea Patimilor Sale.

Duminica Floriilor – Intrarea Mantuitorului in Ierusalim

Intrarea Domnului în Ierusalim semnifică acceptarea suferinţelor şi morţii de către Mântuitorul, dar şi descoperirea Chipului Său Împărătesc, Ca Cel ce este Atotputernic, Stăpânitor al vieţii şi al morţii şi Biruitor veşnic al răului. Împăratul Hristos îşi face intrarea biruitoare în Ierusalim, smerit pe mânzul asinei, în deplină ascultare, pentru a împlini voia atotputernică a Tatălui şi a muri pe cruce, preţ de răscumpărare pentru întreg neamul omenesc, scrie ziarul Lumina.

Perspectiva pe care o avea poporul evreu despre Mesia, cel aclamat ca Împăratul lui Israel, este opusă faţă de lucrarea pe care Domnul Hristos vine să o împlinească în Ierusalim. Poporul evreu aştepta în acele momente împlinirea mesianităţii lui istorice, adică proclamarea unei împărăţii lumeşti care să le asigure bunăstarea, libertatea şi prestigiul printre neamuri. Prosperitatea era înţeleasă la poporul evreu ca semnul alegerii de Dumnezeu.

Mântuitorul nu numai că nu urmărea aceste lucruri, dar a arătat că Împărăţia cerurilor, pe care a venit să o proclame, este o realitate duhovnicească care nu se manifestă prin criterii materiale exterioare. Împărăţia cerurilor este împărtăşirea unor daruri infinit mai bogate decât cele lumeşti, şi ele se traduc prin daruri de viaţă veşnică, de viaţă absolută şi nepieritoare. Mântuitorul şi-a pregătit ucenicii pentru darurile cereşti atunci când le-a vorbit de viaţa cea adevărată, pâinea cerească, apa cea vie, care izvorăsc din Persoana Sa. Observăm că aceste daruri sunt caracterizate de epitete ca adevărat, viu, ceresc, tocmai pentru a le distinge de darurile trecătoare şi iluzorii care nu oferă omului viaţa veşnică, dar pe care acesta le urmăreşte obsesiv. Smerenia Mântuitorului şi tristeţea chipului său, arătate în Duminica Floriilor, constituie mesajul că oamenii care au ca ideal scopuri lumeşti şi îşi fac din creaţie suportul existenţei lor vor refuza Împărăţia cerurilor. Pentru oamenii ‘lumeşti’, lipsiţi de Duhul lui Dumnezeu, Hristos nu este de dorit. Aceştia îşi vor găsi întotdeauna idealuri în ceea ce lumea le oferă sau mintea omului poate crea.

Duminica Floriilor vine să proclame o separaţie între ceea ce se vede, ceea ce este aparent, trecător şi ceea ce nu se vede şi este aproape inaccesibil pentru firea uşurelnică a omului.

Obiceiuri de Florii

La inceputul ciclului, in ajunul sau sambata Floriilor, se efectua un ceremonial complex, structurat dupa modelul colindelor, dedicat unei zeitati a vegetatiei numita Lazar sau Lazarica. Obiceiul a fost atestat numai in sudul tarii: Muntenia si Dobrogea. Totusi, acesta este circumscris intr-un areal sud-est european mai larg, ceea ce i-a determinat pe folcloristi sa-l ataseze unui stravechi strat cultural traco-elen.

Una dintre fete, participanta la ceremonial (de mentionat ca obiceiul era practicat numai de catre fete), numita Lazarita, se imbraca mireasa. Aceasta, impreuna cu alte fete cu care formeaza o mica ceata, colinda in fata ferestrelor caselor, unde au fost primite. Lazarita se plimba cu pasi domoli, inainte si inapoi, in cercul format de colindatoarele care povestesc, pe o melodie simpla, drama lui Lazar sau Lazarica: plecarea lui Lazar de acasa cu oile, urcarea in copac pentru a da animalelor frunza, moartea neasteptata prin caderea din copac, cautarea si gasirea trupului neinsufletit de catre surioarele lui, aducerea acasa, scaldatul ritual in lapte dulce, imbracarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci, scrie Crestinortodox.ro.

Un text dobrogean, probabil foarte vechi, completeaza scenariul ritual al mortii si inmormantarii cu invierea si prefacerea lui Lazar in flori, moment culminant marcat, printr-o hora de veselie a colindatoarelor. Ovidiu Birlea este surprins de felul cum un text folcloric care nu beneficiaza de nici o descriere etnografica reda un ritual atat de complex: moartea violenta, scalda rituala, care aduce cu sine prosperitatea vegetatiei sau, si mai direct, invierea si transformarea eroului in vegetatie luxurianta si, in final, bucuria marcata de hora colindatoarelor.

Originea obiceiului ar trebui cautata intr-una din formele trace ale cinstirii lui Dionysos care avea loc la inceputul primaverii, strans inrudite cu cele din antichitatea greaca despre Adonis si Afrodita, Attis la frigieni, Osiris la egipteni etc, in care baza scenariului ritual era moartea violenta a zeului, bocirea zgomotoasa in grup, iar in final invierea lui concomitent cu eruperea vegetatiei, in bucuria generala a cortegiilor participante.

Dupa acest scenariu, tipic pentru renovarea timpului anual sau sezonal, urma sarbatoarea prepascala a Floriilor. Zeita romana a florilor, Flora, in cinstea careia se organizau vestitele sarbatori de primavara, devenise foarte cunoscuta in Dacia romana. Sarbatoarea ofera insa numeroase practici populare legate de cultul mortilor: pomeni, infigerea ramurilor de salcie in morminte, amenajarea si curatirea mormintelor, acte de divinatie in care se solicita ajutorul spiritelor mortilor. Ramurile de salcie, simboluri ale vegetatiei de primavara, erau la loc de cinste: se duceau la biserica pentru a fi sfintite, se foloseau la farmece si descantece, capatau valoare de medicament pentru vindecarea diferitelor boli, se pastrau pentru a opri prin mijloace magice grindinile si furtunile distrugatoare, pentru a fertiliza cu ele stupii si vitele, etc.

Personajele Calendarului popular sunt insa oameni obisnuiti, agricultori sau crescatori de animale, cu calitati si defecte, cu parinti, frati, surori, soacre. Astfel, baba Dochia era mama lui Dragobete, Cap de Primavara, casatorit cu o fata ce mai avea un frate mai mic, pe nume Lazar. Intr-o sambata Lazar a plecat de dimineata cu caprele, lasand-o pe maica-sa sa faca placinte. Urcandu-se intr-un stejar sa culeaga muguri, isi aduce aminte de placinte. Se grabeste sa coboare, cade si moare. Sora lui, nevasta lui Dragobete, il cauta pana il gaseste si il boceste pana cade moarta langa frate-sau. Rudele si neamurile i-au gasit tarziu, in ziua de Santamarie, cand iarba crescuse peste ei. “Se zice ca de atunci ar fi ramas si jelitul la morti”. In felul acesta sora lui Lazar scapa de traiul greu ce-l ducea cu soacra-sa, Baba Dochia.

Cele doua zeitati preistorice, Lazar si Flora, provenite din straturi culturale diferite (tracic si roman), inrudite in ceea ce priveste scopul final (renasterea vegetatiei la inceputul unui nou ciclu calendaristic), sunt celebrate in Calendarul popular in sambata lui Lazar si in Duminica Floriilor.

Este adevarat ca in Evanghelia lui Luca se vorbeste de un anume Lazar cel sarac, ca fratele Martei si al Mariei, despre care se spune ca a fost inviat de Iisus, se numea Lazar, ca dupa aceasta minune, la intrarea in Ierusalim, locuitorii orasului l-au intampinat pe Iisus cu ramuri verzi. Dar, de la aceste date consemnate in Evanghelie si pana la ritologia pagana expusa sumar in randurile de mai sus este o distanta imensa.

articol preluat de pe ziuaveche.ro

Despre Sărbătorile Pascale am scris aici, aici, aici, aici, dar şi aici.

imagini pe tema acestor sărbători găsiţi aici şi aici.