Blogul ei, pe care l-a neglijat în ultima vreme, din păcate, chiar este unul de suflet… Te regăsești în articolele, în cuvintele ei… sau în cuvintele pe care le preia de la alţii, dar pe care probabil că nu le-am fi citit vreodată, dacă Rokssana nu ne-ar fi oferit ocazia… Chiar este un blog ce te invită să îl citeşti şi mâine…
De ce ne afectează părerile celorlalţi?
Părerile celorlalţi despre noi sunt importante; ele ne pot schimba instantaneu starea de spirit. Dacă cineva ne spune într-o zi cât de bine arătăm, se poate să ne crească aripi, să avem o zi fantastică, chiar dacă putem uita de unde ni se trage elanul. Dar, dacă cineva ne spune „arăţi jalnic azi, ce-i cu tine?”, ne putem simţi jalnic întreaga zi şi putem găsi argumente interioare şi chiar în lumea exterioară, care ne confirmă starea. Un înţelept s-a întrebat „de ce sunt atât de importante părerile celorlalţi despre noi” şi tot el a răspuns: „Pentru că nimeni nu ştie cine este. Şi mai ciudat este faptul că ai preluat ceva de la unii care nici ei nu ştiu pe ce lume se află”.
Mie mi se pare amuzantă opinia asta şi aş zice că-i şi adevărată. Adică, un orb se uită la tine, zice că eşti urât, iar tu, care eşti la fel de orb, crezi că eşti urât şi asta te influenţează. O opinie a cuiva îţi poate distruge ziua, dar mai grav este că opinia respectivă le strică unora chiar viaţa întreagă. Diferite opinii, provenite de la oameni care nu se cunosc pe ei înşişi – cum ar putea să te cunoască pe tine şi să spună ceva adevărat? – se strecoară în subconştient şi sfârşesc prin a te teroriza viaţa întreagă. În copilărie, în adolescenţă, în perioada în care te simţi încrezător şi capabil să muţi şi munţii din loc, îţi spune câte un profesor nervos: „Nu eşti în stare de nimic”, „N-am văzut imbecil mai mare decât tine” sau un părinte, sau un partener de cuplu îţi sugerează continuu că eşti pe nicăieri fără el. Aşa, părerile celorlaţi ni se întipăresc în neuroni şi, pentru că nu cunoaştem tehonologia de întipărire, nici nu ne preocupăm s-o înţelegem şi să reducem efectele acestui flagel al „necunoaşterii”, ne anihilăm unii pe alţii, în anumite cazuri ireversibil.
Ce spune înţeleptul? Care-i arma de care avem nevoie pentru a sta sub ploaia de vorbe, de opinii, de impresii şi de percepţii ale lumii fără să fim răniţi profund, fără să ni se ia puterea de a face şi a fi ceea ce alegem, vrem şi am putea într-o viaţă? Cum ne putem apăra în faţa celor care ne văd aşa cum am putea ajunge, mai degrabă prin efectul de sugestie, decât pentru că asta ar fi realitatea sau destinul nostru? Cum ne putem apăra de gloanţele verbale ale lumii înconjurătoare, aşa încăt să fim mai puternici, mai structuraţi, mai plini de personalitate, mai îndârjiţi în a ne atinge scopurile vieţii şi nu limitele din minţile altora? Ei bine, am putea afla singuri cine suntem şi ce putem face. Ne-am putea cunoaşte puterea, dar şi slăbiciunile, frumuseţea şi părţile neplăcute, sensibilităţile şi vigoarea; cunoaşterea luminii şi a umbrei noastre ne face mai puternici în raport cu opiniile celorlalţi.
Ne-ar mişca mai puţin, ne-ar răni uşor sau deloc, ne-ar umbri doar până la genunchiul broaştei şi am avea puterea de a avea o zi fericită, indiferent cine ne-ar spune azi că „avem o faţă de Iad”. Când ştii cum te simţi, de ce te-ar deranja cineva care-ţi spune că te simţi rău? Dacă te cunoşti pe tine, cu bunele şi cu relele tale, presiunea emoţională şi influenţa opiniilor celorlalţi se subţiază. Să-ţi recunoşti măştile, părţile bune şi pe cele mai puţin bune, calităţile şi defectele este o necesitate, un scut puternic, care te poate apăra de gloanţele oarbe ale celor care „ştiu despre noi când nu ştiu nimic despre ei înşişi”. Slab sau gras, urât sau frumos, deştept sau prost; să ştii cum eşti pentru ca opiniile altora să nu te mai ucidă, să nu te mai programeze şi să nu te mai facă nefericit nici măcar într-o zi şi, într-o variantă foarte optimistă, nici măcar într-o clipă.
Iulia Radu 