Acasă » articol de suflet » Articol de suflet – 9

Articol de suflet – 9


Autoarea articolului de astăzi este Alexandra Bohan, care se descrie astfel pe blog-ul personal: Eu sunt o blondă tristă cu ochi căprui şi pe mine nu îmblânzirile, cât sălbăticia durerilor şi-a suferinţelor mă sperie. Eu nu am aripi, căci nu mi-a fost dat să zbor, dar asta nu m-a împiedicat, totuşi, să-ncerc a mă-nălţa de la sol, iar şi iar, mereu. Ascund sub vorbe mari şi-ncuiate traume şi vini, şi remuşcarea că am fost, cândva, peticul unui gol pentru câte-un om cu iluzii şi-aspiraţii mult mai altfel decât ale mele. Aşez în formule noi cuvinte vechi şi scriu, sub imboldul unor lucruri pe care le-am văzut, le-am trăit, le-am visat şi care mi-au marcat, frumos, existenţa. Tânjesc după înţelepciune, după frumos, după adevăr, după fericire, şi mi se pare, uneori, că aş putea-o lua, oricând, de la capăt: iubind.

“Eu te-am iubit corect gramatical, tâmpitule!”

Unii consideră că scrierea corectă a limbii române e un moft, poate un trend, nicidecum un “must-have” al zilelor noastre. Internetul foşgăie de prescurtări şi chiriţisme, de cuvinte stâlcite până la reinventare (şi nu, nu e din cauza unui “rebranding” impus…) care, în loc să exprime clar şi concis idei, încurcă interlocutorii până la năucitoare confuzii şi incertitudini. Dar, nu ştiu, probabil că, dintr-o prefăcătorie asumată, unora li se pare mai mişto să dea din cap ca maimuţa zicând “daaa, ce cool, desigur, mhm, am înţeles” deşi n-au priceput o iotă, decât să rişte să pară interesaţi cu adevărat şi să-ntrebe, lămuritor, “ce naiba ai vrut să zici cu asta?!”. Părerea mea. Dar nu despre asta voiam să vă vorbesc.

O prietenă de-a mea de-ale mele, fată citită şi cu toate diacriticele şi cratimele la purtător, era în mare amor cu unul care, în afara înălţimii cât de cât impunătoare şi-a unui chip drăgălaş cu care credea că e irezistibil, n-avea nimic notabil în el. Mai ales când deschidea gura. Prin urmare, de fiecare dată când îi vedeam p-amândoi zguduitor de îndrăgostiţi la ieşiri de-un fursec şi-o discuţie, rămâneam toate mască întrebându-ne ce blestem abstract i-a adus pe ăştia doi împreună, când, verbal, oral şi scris, păreau să le lipsească nişte puncte, virgule şi cratime comune.

Mie dor de tine iubit-o şi abea aştept să ne vedem diseară” i-a turnat fulgerător într-un sms, pe când eram doar noi, fetele, la o pauză de-o cafea, şi ea, încântată la culme, sărise ca iepuraşul de pe scaun, explodând de încântare şi extaz. Iar apoi, ca să ne arate nouă ce băiat bun e şi cât de sincer o iubeşte, a scos din poşeta în care adăpostea, probabil, jumătate de Africă, o hârtiuţă mototolită cu pătrăţele, ruptă din caietul de mate probabil, pe care el, cu scrisul lui agramat şi semi-indescifrabil, i-o dăduse într-o zi oarecare, drept mare dovadă de dragoste.

Convinsă c-o să murim de invidie că, uite, iubiţii noştri (nişte cretini!) n-au zvâcniri dintr-astea inspiraţionale, ea, generoasă, ne-a dat hârtiuţa s-o citim toate. Citez: “Ai apărut în viaţa mea ca o puternică raza de soare ce mi-a adus în suflet căldura şi gingăşia nesfârşită, cu zâmbetul tău m-ai învăţat să cunosc blândeţea până atunci necunoscută. €Sărutul tău mi-a dăruit dulceaţa ta ne mai întâlnită, ochii tai senini mi-au arătat că dragostea există iar tandeţea şi frumuseţea sufletului tău mi-a cucerit inima. Te iubesc“. Trăiască Google-ul, i-am zis, şi voiam să mai continui să-i deschid ochii şi fereastra de IE, dar s-a uitat urât la mine şi n-am mai îndrăznit. Na, se străduise şi el, ce să zic?…

Înmuiată până-n vârful degetelor de la picioare, ea i-a transcris din minte (autodictare se cheamă asta, nu?), versuri din Păunescu, Cassian, Stănescu, Eminescu, Blaga şi încă vreo doi pe hârtii roz pe care el, şi-acum îmi amintesc, le-a citit încruntat şi-a zis: “mişto!”, în timp ce le împăturea haotic ca să le-ndese în buzunarul de la spatele blugilor. Iar noi, dezumflate, am aprobat-o pe ea că da, el e un tip suuuper, zicându-ne una alteia pe furiş că, într-adevăr, dragostea e oarbă şi-are multe lipsuri…

După ce s-au despărţit prima oară, când ea a făcut curăţenie în toate cutiile cu amintiri şi dovezi inspiraţionale, a găsit şi recitit hârtiuţele miraculoase. Şi ne-a sunat pe toate şi ne-a zis că e un tâmpit. Că nici măcar nu ştie să scrie. Că toate textele alea le luase de pe google, pe când se plictisea, probabil, la un curs de nu-ştiu-ce şi găsise în asta o metodă să mai piardă nişte vreme (şi să mai câştige nişte puncte la loteria dragostei). Păcat, însă, că miracolul n-a ţinut mult, după trei săptămâni de frământări lacrimogeno-depresivo-literare (pentru ea) s-au împăcat şi proaspătul tâmpit se metamorfozase din nou în geniul pierdut, îndrăgostit şi plin de intenţii bune. Mna…

PS: Metafora genială din titlu nu-mi aparţine, am preluat-o dintr-un eseu savuros de-al Simonei Catrina, dar mi s-a părut că se potriveşte mănuşă pentru ce am avut eu de povestit strâmb astăzi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s