Articol de suflet – 13


Cu o zi întârziere voi posta articolul de suflet… Este un articol ce l-am găsit pe blog-ul http://sophobia.wordpress.com, mai exact aici.

Cuvintele mele nu mai au niciun sens în faţa unui articol de acest gen, aşa că vă invit să îl citiţi!

„Scopul artei este nu de a reprezenta infatisarea lucrurilor, ci de a scoate la suprafata semnificatia intrinseca a lucrurilor.” – Aristotel

Cand am terminat cartea, m-am gandit ca voi scrie, la un moment dat, ceva despre ea. Mi se parea ca asa se cuvine, ca trebuie sa fac asta.. Nu stiu de ce, ma indemna ceva din interior. Mult timp, insa, n-am putut nici sa vorbesc cu cineva despre ea; sa scriu, nici atat. Mi se parea ca orice as spune, i-ar scadea incredibil de mult valoarea. Nu ma refer neaparat la valoarea ei literara, pe care o are, evident, cat, cred, mai degraba, la valoarea pe care ea a capatat-o pentru mine, la valoarea sentimentelor pe care mi le-a starnit, la valoarea ideilor pe care m-a ajutat sa mi le insusesc si/sau sa mi le diversific. M-am temut ca nu voi reusi sa explic ce a insemnat ea pentru mine, cuvintele fiind extrem de sarace. Inca ma mai tem…

Am lasat cartea din mana si am izbucnit in plans; un plans, paradoxal, eliberator, dar si greu, care m-a incarcat cu tot mai multe senzatii, greu de descris, acestea devenindu-mi, la randul lor, hrana pentru si mai mult plans. Am tinut-o asa multa vreme, nu mai stiu cata. Era miezul noptii cand am inceput. Bineinteles, au venit intrebarile: de ce pangi, ai patit ceva, cum te pot ajuta? Nu puteam spune decat: Lasa-ma putin. Cat? Nu stiu. Nu pot vorbi despre asta. ??. Chiar nu pot! Nu acum! Cand? Nu stiu! Liniste, din nou. Eu, cu mine si cu ce mi-a ramas din carte. Cu sufletul mai plin, mai greu, dar cel mai important, mai bogat. Si fara cuvinte…

Apoi m-a invadat o caldura interioara, o bucurie neasteptata, calma si calda, insotita de un sentiment de pace, de liniste. Mostenirea lasata, de sute de ani, si-a gasit rezonanta undeva in mine; m-a miscat cum n-as fi crezut ca este posibil. Marea revelatie a fost faptul ca, in sfarsit, inteleg! In sfarsit privesc operele si chiar le vad! Intr-un mod ciudat, si ele par a ma vedea pe mine si par dornice sa imi destainuie lucruri care scapa unei priviri neatente, de turist aflat intr-un muzeu, in trecere, pentru a mai bifa un obiectiv pe harta. E ca si cum mi-ar multumi pentru ca imi pasa, pentru ca simt ceva… altceva. Simt ca am marele privilegiu al unei comunicari unice. Ma bucur de ea si o savurez indelung! Si eu, si ele, trecem bariera lipsei contactului direct. Le privesc in carti, in lipsa originalului, dar paginile prind viata. Operele sunt vii, invie sub ochii mei, pentru ca le admir desavarsirea. Artistul imi zambeste de dincolo de ele, acum ca, in sfarsit, se odihneste, dupa o viata de munca fara incetare. Munca neobosita, dedicatia, imaginatia debordanta si, mai ales, imensa pasiune, il pastreaza viu, l-au marcat in eternitate, desi nu acesta a fost neaparat scopul sau. El a trebuit sa creeze. Atat!

Acum stiu sigur ca originalele m-ar coplesi. M-ar face sa imi simt micimea si efemeritatea inzecit fata de carte. Atunci cand mintea sa incepe sa cuprinda, chiar si timid, notiunea de “geniu”, omul de rand isi intelege conditia si nu poate decat sa admire un nivel la care este putin probabil ca va ajunge vreodata, daca nu a fost facut pentru asta. Fiecare om este unic in felul sau, insa am inteles ce inseamna unicitatea geniala si cum se deosebeste ea de unicitatea banala, proprie fiecaruia… oricui. Geniul traieste in el insusi, pentru el insusi, dupa propriile reguli, este modest, nu are nevoie de validare; traieste numai pentru opera sa; ea il hraneste, ea il imbraca, ea il incalzeste, ea il dezamageste si il raneste pentru ca apoi sa il imbete din din nou si sa il ridice mai sus, tot mai sus. Ofera lumii dezinteresat tot ceea ce produce. Vede, incatusat in materia bruta cu care lucreaza, produsul final si isi intelege menirea de a-l elibera, de a-l scoate in evidenta, de a-i arata frumusetea si de o oferi lumii.

Ah, unicitatea! M-am mandrit multa vreme cu unicitatea mea, cu faptul ca nu voi fi niciodata ca altcineva si nici altcineva ca mine. Am sfidat reguli, norme, am trait dupa altele, proprii, mi-am faurit un sistem de valori, principii; m-am apropiat de arta (cel putin asa crezusem), mi-am cautat sufletul in arta altora, in principal si am crezut ca l-am gasit. Am vrut sa cred. Si mi s-a parut bine, interesant si, cateodata, suficient. La finalul cartii, am palit. Nu intelesesem nimic, nu gasisem nimic. Ce aroganta mi-am permis! De parca lumea m-ar fi vazut vreodata! De parca as conta, in alt univers, decat in al meu! De parca el nu m-ar strivi oricand cu simplitatea lui, cu modestia lui, cu maretia lui, cu scopul lui… marele lui scop, pe care nu si l-a propus, dar cu care a venit direct, in aceasta lume! De parca, in fata lui, as putea fi vreodata, altceva decat un fir de praf la baza unui munte… un graunte de nisip, in fata marii!

Imi inteleg acum plansul de atunci.

Ca o revolta, pentru ca oamenii ca el nu traiesc vesnic, desi isi depasesc conditia umana, efemera. Pentru ca, aproape 90 de ani nu sunt suficienti, ci reprezinta doar inceputul. Pentru ca imperfectul corp cedeaza, tradeaza, moare. Pentru ca a murit cand avea inca gandul de a revolutiona arta. Pentru ca nu a mai apucat sa o faca… inca o data.

Ca o parere de rau ca am aflat atatea lucruri, asa tarziu.

Ca o bucurie, ca le-am aflat, totusi.

Ca o intelegere a conditiei mele de om nesemnificativ.

Ca o acceptare a acestei conditii. Ca un privilegiu ca, macar simt, chiar daca nu creez.

Ca o dorinta de a cuprinde totul.

Ca un regret ca trairile, sentimentele, gandurile, par a da pe dinafara, fara controlul meu.

Ca o teama ca nu le voi putea trai intens pe toate. Ca timpul le va sterge din intensitate. Ca voi pierde o parte din mine, abia gasita, daca se intampla asta.

Ca o asteptare a momentului in care, poate, voi putea sta in fata lui David. Si voi indrazni sa ridic ochii, spre ai sai.

Ca exaltare a sufletului in fata frumosului.

Ca senzatie de “prea mult”.

Ca usurare.

Ca liniste.

Inchei cu sentimentul esecului. Mi se pare ca nu am spus nimic si ca, de ceea ce mi-a fost teama, la inceput, nu am scapat. Pana la urma, sunt doar un om obisnuit, cu limite prea stricte, cel putin acum. Daca exista suflet, probabil, la un moment dat, cand imi voi parasi corpul limitat, sufletul meu se va intalni cu al lui, iar el VA STI. Daca nu, macar stiu eu, undeva, adanc in mine.

Revin cu picioarele pe pamant, din necesitate. Am trecut de la agonie, la extaz, in repetate randuri. Constat cu mare satisfactie ca extazul este cel care mi-a ramas. De ce? Pentru ca, atata timp cat exista frumos, atata timp cat exista oameni care se dedica frumosului, trup si suflet, fara oprire, fara compromisuri, fara a se murdari de toate nimicurile din jur, lumea mai are o sansa! Fiecare dintre noi mai are o sansa, macar sa fie contaminat de acest frumos, daca nu chiar sa participe activ la crearea lui. Multumesc, Michelangelo! Multumesc, Irving Stone, pentru “Agonie si extaz”! Multumesc pentru ca, acum, cred cu tarie in aceasta sansa!

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Articol de suflet – 13&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s