Frmshk este cea care a scris articolul Aşteptări şi puncte de vedere, pe blog-ul ce îi aparţine, Ecoul tăcerii, pe care îl găsiţi aici.
Vă las să o descoperiţi şi vă sfătuiesc să o vizitaţi!
Aşteptări şi puncte de vedere
Mereu s-a aşteptat de la mine să fiu un om puternic.
Când eram copil, sora mai mare fiind, întotdeauna a fost o presiune asupra mea în a face lucrurile bine. În liceu, în primul an, a trebuit să muncesc mult să schimb clasa de seral în care eram – ca un pui de raţă pierdut printre câinii ogrăzii, oamenii de o anumită vârstă care făceau şi eu liceul la seral şi pentru care era o plăcere să chinuie o fată timidă ca mine – şi apoi, din anul al doilea, în clasa nouă, de zi, a trebuit să demonstrez că îmi merit locul, că mă pot integra şi pot să fiu în fruntea clasei – ce mai contează că era o clasă de nivel mediocru? La facultate nu aveam voie să cedez, faptul că eram nevoită să mă întreţin singură mă obliga la consecvenţă şi statornicie. E de mirare că am ajuns om mare înainte de vreme? Apoi, pe drumul ales, cel al afacerilor, maturitatea ce mi se cerea la cei 20 şi ceva de ani nu lăsa loc de slabiciuni sau vulnerabilităţi.
A trebuit să fiu un copil ascultător – şi oare se putea ca un copil să le facă părinţilor mai puţine probleme decât le-am făcut eu alor mei? -, o adolescentă cuminte şi cu minte, o mamă perfectă, un om matur hotărât.
Deci, un om e puternic dacă nu înşeală aşteptările, dacă alege un drum şi merge constant pe el, dacă nu îşi dă voie să cadă, o dată, încă o dată, şi de o mie de ori?
Desigur, şi eu am aşteptări de la mine. Multe, multe. Dar… de ce am mereu sentimentul că dezamăgesc pentru că nu sunt ceea ce aşteaptă alţii de la mine? Că, dacă mă chinui să ies dintr- o situaţie grea şi mă zbat şi cad înapoi în prăpastia aia de o mie de ori… faptul că mă străduiesc şi încerc iar şi iar… nu e de apreciat? Vin problemele val vârtej din toate părţile spre mine şi mă izbeşte câte una de nu ştiu cum să mi-adun cioburile fiinţei de pe jos şi plâng şi mă lamentez şi îmi plâng de milă dar… pe urmă o iau de la capăt. Mă chinui, mă învârt pe loc, încerc şi caut. Caut iar şi iar. O cale. Pentru fiecare dintre situaţiile în care sunt. Ca să fie mai bine. Tocmai de asta atâta zbucium şi atâta frământare.
Nu, nu mai vreau să mi se spună că e de ajuns să cred foarte tare în ceva încât să se întâmple. Că, dacă vreau, pot. Să fim serioşi, sunt clişee pe care e uşor să le scoţi la înaintare când eşti în necunoştinţă de cauză. Unele lucruri nu ţin de mine şi influenţa lor, prea mare, nu am cum s-o schimb. Nu ajunge să vreau. Nu ajunge. Mai trebuie să şi pot. Vreau din tot sufletul să fiu pilot de avioane. Ajunge asta, oricât de mult aş crede în visul ăsta? Îmi mai trebuie şi cinci mii de euro…
Da. Ştiu, trebuie să fiu un om puternic. Şi unui om puternic nu îi sunt permise temerile, lacrimile, deznădejdile. Un om puternic alege o cale şi merge pe ea. Are puncte de vedere precise, definite, clare. Aşa o fi?
Poate că nu voi ajunge în cel mai bun loc posibil, poate că nu mă voi găsi pe mine aşa cum doar îmi imaginez că pot eu să fiu şi cum mi-aş dori să fiu, poate… dar căutarea, faptul că mă străduiesc să găsesc bucurii şi împliniri în diferite lucruri, că mă străduiesc să dau voie optimismului să se strecoare în mine, că îmi duc luptele cu încrâncenare… nu e o dovadă a neabandonării, nu e de apreciat?
Mă uit la mine cea care am fost cu un an de zile în urmă şi ştiu bine că nu sunt acum în acelaşi loc. Că am plecat de unde nu credeam că se poate pleca. Dar nu înseamnă că întunericul din jurul meu nu mai e întunecat. Doar că acum mă zbat să găsesc o luminiţă, şi chiar o întrevăd uneori. Asta nu înseamnă nimic? Nu se cheamă că-mi construiesc viaţa de zi cu zi aşa cum pot eu mai bine?
Da, sunt astăzi supărată, dezamăgită de încrederea ce nu mi se acordă, de faptul că uneori ar conta mai mult ca oamenii să îşi dorească să afle cum mai sunt, cu ce demoni mă mai lupt şi nu doar să se întrebe de ce nu am reuşit să fac mai mult de atât. Pentru că, uite, atât pot. E puţin, e mult, cine poate să contorizeze?
Iulia Radu 