Guest post – Natura amorţită


     Linişte… Prea linişte. Toată natura este împietrită. Noapte… Parca cineva ar fi pictat totul cu praf de cărbuni.

     Dintr-o dată, liniştea este întreruptă de un foşnet. Apoi altele şi altele. În întunernic nu se distinge clar ce ar putea fi. Apoi, luna biruieşte norii denşi şi grei, asemănători plumbului. Întai o rază firavă de lumină, apoi işi fac loc şi celelalte, iar în final se arată în toată splendoarea sa.

     Acum, se vedea clar cine disturba liniştea nopţii: o colonie de furnici ieşiseră din adăpostul lor călduros pentru a aduna ultimele frunze. Văzându-le de aproape, ai putea spune că sunt asemănătoare unor lucrători din fabrică: modul în care cooperează şi transportă frunzele, până la muşuroi şi felul în care merg aliniate, denotă faptul că aceste mici creaturi ar putea cândva sa ajungă la fel de inteligente ca şi oamenii.

     La câţiva metri distanţă, un cerb se uită mirat la procesiune. E prima lui toamnă şi este atent la tot ce mişcă. Ai putea spune că pădurea este adormită, dar în întuneric, viaţa este din ce în ce mai prezentă.

–   Nu vă supăraţi, micuţe făpturi, dar ce faceţi voi cu toate frunzele acelea? Nu le absoarbe pământul?

–    Micuţule cerb, avem nevoie de frunze pentru a ne încălzi. Aşa cum tu te ascunzi la poalele unui copac, aşa ne ascundem şi noi în adâncurile pământului, iar pentru a fi mai călduros, folosim frunze.

     Cerbul părea foarte interesat de tot procesul şi a vrut să le ajute pe furnici.

     Peste un ceas, în întunericul apăsător, îşi face loc lumina unei lanterne. Un cuplu de îndrăgostiţi parcurgea cu grijă potecile acoperite de brumă, în încercarea de a ajunge la şosea.

     Peste tot unde te uitai, era prezentă şi viaţa: gâze, animăluţe nocturne, care îşi făceau ultimele provizii. Cu toţii ştiau ceea ce avea să urmeze în mai puţin de câteva ore.

     Apoi, zorii s-au ivit, luminând ceaţa densă şi înecăcioasă. Nicio mişcarea nu se mai simţea, totul era amorţit. A trecut ziua, aproape pe nesimţite, iar apoi s-a instalat cruda noapte.

      Dar, de data aceasta, lucrurile erau diferite. În bezna nopţii, viaţa nu mai exista. Totul era îngheţat. Orice urmă de căldură s-a evaporat. Vietăţile pădurii ştiau ce avea să urmeze, iar pentru ele, iarna înseamnă hibernare.

     Până la primăvara, natura va rămâne amorţită, îngheţată.

    Câteodată, animăluţele ne dovedesc inteligenţa lor. Instinctele se pare că sunt mai puternice decât inteligenţa lor.  Dacă le-am urma exemplul şi ne-am pregăti din timp, pentru orice, nu am mai fi luaţi prin surprindere de forţa naturii. Neprevăzutul este de fapt, prevăzut. Oamenii schimbă totul în rău şi complică lucrurile. Dacă ne-am urma instinctele, ne-am uşura existenţa.

      Guest post scris de Andreea de la blogul lui Alex Zaharia

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s