Articol de suflet – 27


Autoarea acestui articol este Liliana Popa, de la revistatango.ro, echipa pe care o iubesc! Mai multe articole ale Lilianei Popa puteţi citi, accesând blog-ul acesteia aici. Pentru întreaga echipă Tango daţi click aici.

Gările. Dorurile

Ne-am întâlnit mereu în gări. Simbol al efemerului, al dorului, al rămasului-bun. Dar mereu promisiuni de revedere, de strângere de mână… Întruchiparea întrebării greoaie: „Când ne vom revedea?”

sursa: adapavel.wordpress.com

Citeam cu bucurie de copil panourile cu sosiri şi plecări şi-mi închipuiam cum ar fi să plecăm, aşa, brusc – la fel cum am ajuns unul în viaţa celuilalt – spre orice destinaţie anunţată acolo: Zürich, Roma, Köln, Salzburg… Oriunde, doar să fugim de viaţa care ne obligă la despărţiri, fiindcă mersul ei nu ţine cont de drumurile noastre între care nu există punte.

Eram foc, el era apă. Eu curgeam înspre el, el mă ardea cu fiecare respiraţie apropiată de părul meu. Eram două elemente cu aceeaşi esenţă, dar ale căror trăiri aveau mereu loc în timp şi spaţii diferite. Atracţie fatală! Hrănită doar din dor, chiar şi atunci când stăteam îmbrăţişaţi şi ne uitam unul în ochii celuilalt, fără ca eu să ştiu vreodată ce ascund ai lui, şi dacă privesc în sufletul meu, sau tot către sufletul lui singuratic, cu orice preţ independet, ţinându-se cu toată puterea de el însuşi, ca să nu se piardă în mine. Pe când eu căutam să mă pierd în tot ce este el şi lumea lui ferecată mie.

Ne întâlneam doar în gări… şi rar în gând, în scris. Parcă ne-am întâlnit şi-n inimă, dar a fost ca un scurtcircuit, după care m-am trezit ameţită de dor şi n-am mai înţeles nimic din lumea asta… nimic din ce ştiam că e iubirea. Nu ştiu dacă a fost dragoste, sau visare, sau miraj, sau cea mai frumoasă şi dureroasă călătorie spre universuri tainice din mine. Tenebroase, absurde, contradictorii universuri! Care mă atrag mieroase – precum sirenele marinarii deznădăjduiţi de doruri -, din care nu mai pot evada. Uneori mă trezesc puternică şi, parcă, vindecată. Dar când văd avioanele, când aud trenurile, când îmi ascult bătăile inimii, când mă întreb (ca-ntr-un joc din copilărie) „Ce aş vrea să fac acum cel mai mult?”… caut să-l întâlnesc, alunecând spre profunzimi pe care nu le-am ştiut înainte în mine. Profunzimi cu legături şi destinaţii infinite… precum gările.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s