Stau, la fereastră şi privesc ploaia… şi ca de fiecare dată, cad pe gânduri…mă apucă melancolia… Mă tot gândesc la vorbele de zi cu zi, în special la cele despre vreme… Ba că e prea frig, ba că nu mai vine primăvara, ba că iar plouă sau că ne-am săturat de caniculă… 
Constat că nu ne mai bucurăm de picăturile de ploaie, că nu ne mai gândim să dansăm desculţi în ploaie… că nu ne mai bucurăm de nimic din ceea ce e frumos, cu adevărat în jurul nostru. Nu mai admirăm apusurile… Dacă nu am fi presaţi de serviciu, poate mulţi dintre noi nu s-ar trezi să privească răsăritul… Sunt zile în care nici nu privim spre cer, si mai rar ne mai aruncăm câte un ochi spre, pentru a admira stelele…
În ultima vreme, mă tot gândesc ce scurtă e viaţa… şi ce puţin o preţuim… Trăim într-un stres continuu, facem totul pe fugă, iar când vine vremea să mai trăim… constatăm că…murim….
Mi-a placut atat de mult postarea ta :). Pot sa o pun si la mine pe blog?
Îți mulțumesc! Mi-ar face o deosebită plăcere!
Un weekend liniștit!
Multumesc 🙂
Weekend frumos iti doresc.
Reblogged this on ideisiidei and commented:
De ce ne e teama de noi insine?
Invatati cu „nu se poate”, ne complacem uneori intr-o stare de apatie si ne obisnuim cu aripile frante.
Odata cu trecerea anilor, stabilim singuri bariere mentale si ne indepartam voit de viselele noastre, de oameni si de natura?
De ce? La aceasta intrebare trebuie sa raspunda fiecare in parte.
Frumoasă completare!
Mulţumesc!
Cu placere, Iulia 🙂
Prea multă lume urăște picăturile de ploaie. Eu in schimb nu folosesc umbrela. Mi-e dor să mă plouă uneori și chiar nu refuz un duș cald al unei ploi de vară. Poate ne e teamă și de reacția oamenilor din jur. Gen: uite-l și pe ăla merge ca prostu’ să-l ude ploaia. Uite-l și pe ăla, nu are bani de o umbrelă….
Cred că și asta este o cauză a reținerilor multor oameni.