Nici măcar „timpul nu mai avea răbdare…” Nici soarele parcă nu ne mai încălzea ca altă dată… Totul era efemer… şi nu nu era vis… Părea atât de real. Chiar era real! Şi nu era nimic altceva, decât însăşi VIAŢA, viaţa mea, a ta, a noastră, a tuturor.
Secundele treceau pe lângă noi, mai rapid decât lumina. Zâmbetele din jur se transformau în lacrimi. Prezentul nici măcar în amintire nu se regăsea. Căutam să evadăm, dar de fiecare dată TIMPUL ne oprea. Din când în când, cu şiretenie, parcă uita de noi şi ne făcea să credem că totul va fi veşnic. Erau momente de fericire, împlinire sufletească…
Erau… poate vor mai fi, atât cât timpul va mai avea răbdare….
Iulia Radu 