Oricât de mult am încerca să fim actori de comedie, viața tot este o dramă, într-un final!

Alergăm după bani toată viața… Muncim, ne zbatem, ne stresăm și ajungem să trecem prin timp, fără a mai prețui puținele clipe de fericire. Mergem pe stradă cu capele plecate, fiind prea „apăsați” de griji și uităm de cele mai multe ori să ridicăm privirea spre cer, doar pentru a ne bucura că îl putem vedea.

Lăsăm cuvintele să ne afecteze, în loc să le folosim pentru alinare sau pentru a-i face pe cei din jur să zâmbească.
Ar fi mai simplu și mai ușor să alegem doar momente frumoase, zâmbetele sincere și simplitatea… Dar nu reușim întotdeauna…

Suntem supuși încercărilor pentru a învăța să facem alegerile potrivite.
Sunt momente, cuvinte, oameni ce își pun amprenta asupra fiecăruia dintre noi, pentru totdeauna.
Ce bine ar fi să putem păstra, în amintire, doar ceea ce ne poate bucura, ridica moralul și ceea ce ne înălță sufletul!

Oricât de mult am încerca să fim actori de comedie, viața tot este o dramă, într-un final!

Single. And I feel fabulous!

Am dat de acest articol aseară, printre postările minunatei Alice Nastase Buciuta. Un articol minunat, potrivit vremii, ce descrie perfect starea mea generală. Autoarea articolului este Cezara Popescu. Articolul complet îl găsiți aici.

„Un capuccino, va rog. Imi desfac esarfa, las ziarul din mana. Respir. In sfarsit – constientizez ca respir. Miroase-a cafea. A patiserie fina. Cativa tipi stau la rand la casa. Cineva cere un ceai. E cald, se vorbeste-n surdina…

Miroase intotdeauna atat de bine la OMV. E o senzatie de viata care se-ntampla.

Fara zahar, ii raspund brunetei cu zambet larg,  oval perfect al fetei, parul strans sub sapca rosie. Zaharul si biscuitii mi-i iau singura, dupa care m-asez pe unul din scaunele inalte. Stau la aceeasi masa, intotdeauna. Scot telefonul, iau agenda, las telefonul. Deschid Suplimentul de cultura, citesc cateva paragrafe, m-agat in cateva ganduri si-apoi le dau pe toate la o parte –pagini de ziar, telefon, file de-agenda; granule de zahar dispersate pe masa alba; chestii de rezolvat, franturi din zi… Imi aduc aminte de ce-am venit acolo, de fapt. Ca sa fiu cu mine. Ca sa ma uit minute in sir pe geam, fara sa ma gandesc la nimic.

Din cand in cand, casa de marcat se deschide si se-nchide cu rontaitul ei mecanic, hipnotic, atat de imbibat in sunetele din jur incat aproape nu-l mai disting … Cineva amesteca-n ceai, aud distinct clinchetul linguritei in cana. Inchid pentr-o secunda ochii si iau prima gura de cafea. Perfecta, in paharul alb de carton. Cafeaua are chiar si-aici la OMV Petrom un gust vienez. Si miroase atat de bine! As putea sa spun asta de-o suta de ori. Nu e niciodata plin si nu se vorbeste tare; ori poate sunt eu norocoasa. Afara, timpul se zburleste si deja miroase a iarna, a foc in soba. E mirosul anilor mici, cand bunica ne facea foc in soba de terracota, ma uitam cum iese fum pe hogeac si-ncapeam toti in casa ei mica, si toata strada noastra cu case mirosea asa, a foc de lemne si-a sanius si-a decembrie…

Dincolo de geamurile mari, luminile unui oras care sta sa adoarma.  Amortire-a-iarna. Picaturile de ploaie se alungesc pe geam serpuite, zbarcite de vant. Copaci desfrunziti, suprapusi peste cerul alburiu, amurgit, fara-o culoare anume. Ca o schita in sepia. Pasari negre rotite, in stoluri, prevestind iarna. Si tu nu esti departe si nu esti aproape. Nu esti cu mine; nu te regasesc nici macar intr-un pliu iscusit al memoriei. Tu nu esti nicicum.

Intre timp cafeaua mea se raceste si scade. Aici, inceput de decembrie. Amortire a iarna.
Ma ridic. Imi zaresc o clipa reflexia in sticla geamului, suprapusa imperfect peste firma luminoasa si farurile unei masini venita s-alimenteze. N-am terminat cafeaua, intotdeauna imi mai las doua guri, o iau cu mine. Pe masa a ramas bonul pe care-am notat, in creion, o singura fraza ( una pe care-am ocolit-o ani in sir neintelegand-o, si-am suspectat ca tre sa fie  inventia vreunei redactoresse de la Cosmopolitan care single, deprimata dar c-o revista de vandut, a venit cu ideea neverosimila de-a pune doua antagonisme,  single si fabulous, in ingustimea aceleiasi propozitii): I feel fabulous.

E un gand care in ultimele luni s-a insinuat printre celelalte si le-a dat un sens. O directie.  E o stare, o chestie a mea, o faza prin care trec. Sunt singura dar…nu ma simt singura. Am mai trait asta si-n alte momente. Dar toate erau  marginite de-o presimtire, de-o asteptare-ncordata, asa cum asteapta pamantul inainte sa treaca o herghelie de cai… Acum, nu mai construiesc asteptari. Acum traiesc, iau zilele una dupa alta, si-mi chivernisesc asteptarile cum stiu mai bine. In clipa in care m-am reasezat in centrul vietii mele, miraculos, lucrurile au inceput sa devina tot mai limpezi. Conduc singura, fac chestii care-mi plac, ma grabesc sau intarzai la intalniri, e treaba mea; nu-mi fac planuri de Sarbatori. Nu mai depind de orarele nimanui iarna asta. Si nici nu-mi sare inima atunci cand suna telefonul! dar e OK. Nu privesc peste umar cand merg pe strada, nu caut niciun inceput de poveste. Ma am pe mine.

Ies din benzinaria cu cafenea si usa se-nchide in urma mea cu un clic scurt, metalic. Deschid portiera, invart cheia-n contact si-n timp ce sorb cafeaua rece si dau in marsarier, simt ca las in urma secole de-ndoiala, de deznadeje, de neiubire, epoci nesfarsite in care femeile si-au vrut, si-au cautat sistematic rostul in bratele unui barbat care sa le iubeasca.

Femei…Frumoase sau sterse, caline, sfioase ori pline de forta, cu glas mieros sau de-a dreptul isterice, revoltate,  pretentioase sau simple, vizionare sau nevazute, tacute sau vocale, tandre ori aspre, intepate sau dulci, femeile-si croiesc intotdeauna visuri mari, ceva mai mari decat realitatea insasi.

Femeilor care duc la bun sfarsit o multime de roluri de dimineata pana-n amurg, femeilor care au luptat si s-au sacrificat pentru egalitate, pentru a deveni scriitoare, pentru a face merge la Oxford si Cambridge cot la cot cu barbatii, pentru a purta pantaloni, pentru a avea drept de vot si functii politice, tuturor femeilor care-au avut un cuvant de spus de-a lungul timpului le datorez, le datoram azi demnitatea, siguranta de sine, puterea noastra de a incapea in toate aceste secvente. Chiar si sentimentul de libertate si de firesc din afara unei relatii.  Si n-am de ce sa ma simt singura sau frântă de indoiala. Ma simt usoara, pentru ca asa cum spune un pasaj magnific din Ecleziast, exista un timp in care cosi si-un timp in care destrami. Un timp in care pierzi, si unul in care castigi. Un timp in care desenezi si altul in care privesti pur si simplu coala alba, imaculata, gandindu-te cu ce o s-o umpli cand o sa te reapuci de desenat. Un timp in care construiesti vise si altul in care-ti odihnesti mainile. Si-n timpul asta poti face – lasa-ma sa-ti soptesc  – cel mai firesc, cel mai bun lucru din lume: sa TRAIESTI. Sa-ti umpli timpul cu viata traita.

Zilele curg la fel de firesc. Si timpul are rabdare cu tine (pentru ca tu ai invatat sa ai rabdare cu timpul) neimpregnat de nicio agenda sentimentala, fara presiunea unor dorinte care in fond nici nu-s in intregime ale tale. „Maine” e o piesa in palma ta – una mica si alba, rotunjita la capete, o fereastra intr-un puzzle imens ce capata culoare si indrazneala in functie de curajul cu care-o deschizi, cu care-o asezi. In care zilele, noptile si anii isi urmeaza ritmul lor, intamplarile vin si trec, iubirile se fac si se desfac, oamenii pleaca sau raman, iti tin de urat, te petrec dintr-o poveste in alta…

Maine deschide atatea posibilitati.  Dar eu sunt aici. Acum. Si ma bucur ca sunt. E OK. Si de data asta-i de-ajuns.”

Insomnia

E cald, mult prea cald. Este trecut de jumătatea lui octombrie, iar eu nu pot să dorm, din cauza căldurii. Să fie de la centrala termică? Să fie de la răceală?

Caut inspirația în fiecare noapte, în care insomnia nu mă mai lasă să mă refugiez în lumea lui Moş Ene.
Chiar dacă este o liniște apăsătoare, ceva mă tot ține trează.
Şi tot încercând să adorm, răscolesc cutia cu amintiri… Retrăiesc momente pline de culoare, umor, liniște și fericire.
Dar parcă tot mai bine e în prezent… Da, dar totuși insomnia nu-mi dă pace.
Şi caut un alt refugiu… Zbor, în mare viteză, spre lumea viselor. Şi continui prin a visa, cu ochii deschişi.

Căldura tot nu îmi dă pace. Am să deschid fereastra pentru câteva minute. Poate așa găsește și somnul, calea cea mai scurtă către mine… Mă întorc la perna mea, la insomnie şi mă gândesc să îmi creionez viitorul, să îl schițez, aşa cum obişnuiam, chiar din copilărie.
Pare să iasă o schiță drăguță. Încă mai am ceva imaginație. Încerc să-mi așez în ordine gândurile, dorințele, sentimentele. Sunt o persoană rațională şi vreau ca viitorul să aibă o traiectorie cât mai precisă. Totul trebuie pus la punct cu minuțiozitate!
Liniştea e tulburată de lătratul unui câine… Mai bine închid fereastra! S-a răcorit în cameră…
Îndreptându-mă spre fereastră, mă tot întreb ce lipsește schiței viitorului, de nu o pot finaliza.

E inevitabil, oricâtă imaginație aş avea, oricât efort aş depune, ceva lipsește. Şi nu cred că este lipsa somnului… Nu!

Nu este nici lipsa inspirației…

Acum știu!

Lipsesc culorile destinului, pe care nu le pot picta… Nu știu cum! Am să le las să se așeze lent pe schiță, făcăndu-mi promisiunea că am să intervin, doar atunci când nu se vor potrivi cromatic!

Oare destinul mă va lăsa?

Îmi amintesc iar de insomnia mea. Nu o las să-mi fure ideea!

Acum sunt tare curioasă. Oare cum va arăta „schița” mea finalizată? Oare destinul își va cere dreptul de autor?

Ne e teamă să trăim?

Stau, la fereastră şi privesc ploaia… şi ca de fiecare dată, cad pe gânduri…mă apucă melancolia… Mă tot gândesc la vorbele de zi cu zi, în special la cele despre vreme… Ba că e prea frig, ba că nu mai vine primăvara, ba că iar plouă sau că ne-am săturat de caniculă… 

Constat că nu ne mai bucurăm de picăturile de ploaie, că nu ne mai gândim să dansăm desculţi în ploaie… că nu ne mai bucurăm de nimic din ceea ce e frumos, cu adevărat în jurul nostru. Nu mai admirăm apusurile… Dacă nu am fi presaţi de serviciu, poate mulţi dintre noi nu s-ar trezi să privească răsăritul… Sunt zile în care nici nu privim spre cer, si mai rar ne mai aruncăm câte un ochi spre, pentru a admira stelele…

În ultima vreme,  mă tot gândesc ce scurtă e viaţa… şi ce puţin o preţuim… Trăim într-un stres continuu, facem totul pe fugă, iar când vine vremea să mai trăim… constatăm că…murim….

Oare, chiar nu ne mai bucurăm de natură, de viaţă? Oare chiar ne temem să trăim? 

Articol de suflet – 27

Autoarea acestui articol este Liliana Popa, de la revistatango.ro, echipa pe care o iubesc! Mai multe articole ale Lilianei Popa puteţi citi, accesând blog-ul acesteia aici. Pentru întreaga echipă Tango daţi click aici.

Gările. Dorurile

Ne-am întâlnit mereu în gări. Simbol al efemerului, al dorului, al rămasului-bun. Dar mereu promisiuni de revedere, de strângere de mână… Întruchiparea întrebării greoaie: „Când ne vom revedea?”

sursa: adapavel.wordpress.com

Citeam cu bucurie de copil panourile cu sosiri şi plecări şi-mi închipuiam cum ar fi să plecăm, aşa, brusc – la fel cum am ajuns unul în viaţa celuilalt – spre orice destinaţie anunţată acolo: Zürich, Roma, Köln, Salzburg… Oriunde, doar să fugim de viaţa care ne obligă la despărţiri, fiindcă mersul ei nu ţine cont de drumurile noastre între care nu există punte.

Eram foc, el era apă. Eu curgeam înspre el, el mă ardea cu fiecare respiraţie apropiată de părul meu. Eram două elemente cu aceeaşi esenţă, dar ale căror trăiri aveau mereu loc în timp şi spaţii diferite. Atracţie fatală! Hrănită doar din dor, chiar şi atunci când stăteam îmbrăţişaţi şi ne uitam unul în ochii celuilalt, fără ca eu să ştiu vreodată ce ascund ai lui, şi dacă privesc în sufletul meu, sau tot către sufletul lui singuratic, cu orice preţ independet, ţinându-se cu toată puterea de el însuşi, ca să nu se piardă în mine. Pe când eu căutam să mă pierd în tot ce este el şi lumea lui ferecată mie.

Ne întâlneam doar în gări… şi rar în gând, în scris. Parcă ne-am întâlnit şi-n inimă, dar a fost ca un scurtcircuit, după care m-am trezit ameţită de dor şi n-am mai înţeles nimic din lumea asta… nimic din ce ştiam că e iubirea. Nu ştiu dacă a fost dragoste, sau visare, sau miraj, sau cea mai frumoasă şi dureroasă călătorie spre universuri tainice din mine. Tenebroase, absurde, contradictorii universuri! Care mă atrag mieroase – precum sirenele marinarii deznădăjduiţi de doruri -, din care nu mai pot evada. Uneori mă trezesc puternică şi, parcă, vindecată. Dar când văd avioanele, când aud trenurile, când îmi ascult bătăile inimii, când mă întreb (ca-ntr-un joc din copilărie) „Ce aş vrea să fac acum cel mai mult?”… caut să-l întâlnesc, alunecând spre profunzimi pe care nu le-am ştiut înainte în mine. Profunzimi cu legături şi destinaţii infinite… precum gările.

Matematica sufletului (IV)

Ioana Radu, un blogger cu experiență, ce se declară a fi „un spirit liber, fără idei fixe, curioasă, imprevizibilă, ipohondră, tipicară, risipitoare, paranoică şi paradoxală” este autoarea articolului de astăzi, „Sufletul e matematică”. Mai multe despre Ioana puteți afla dând click aici.

Sufletul e matematică

              Nu ştiu dacă într-adevăr sufletul se regenerează, cred că cea mai potrivită explicaţie este că “se face mare”. E paradoxal că deşi frecvent se rup bucăţi din suflet, el cu fiecare pierdere devine tot mai mare. Sufletul e matematică (una greu de înţeles). E o scădere pe plus.

Am ascultat mulţi oameni numind acest proces drept “experienţă”. Personal n-o numesc aşa căci la fel de mulţi sunt cei care nu învaţă nimic. Să dai o dată cu capul de pragul uşii înseamnă nimic. Înjuri, verifici dacă ai vreun cucui şi mergi mai departe. Să dai de două ori cu capul de pragul uşii înseamnă puţin mai mult decât nimic. Nu mai înjuri (ai învăţat să îţi temperezi ieşirile impulsive) dar verifici totuşi posibila existenţă a unui cucui. Nimic suspect. Apoi mergi mai departe. Să dai de trei ori cu capul de pragul uşii înseamnă câţiva paşi peste nimic. Mergi mai departe dar înainte de a face asta descoperi un cucui în mijlocul frunţii. Ţi-e ruşine să mergi aşa în văzul lumii. Ţi-e ruşine că te doare sufletul (de parcă ai fi singura persoană care simte asta). Nu eşti. Dar aşa îţi place să crezi. Încă eşti la stadiul în care crezi că durerea ta este mai mare decât a cel puţin jumătate din populaţia globului.

Astea fiind spuse, repet ideea cu care am început al doilea paragraf. Am ascultat mulţi oameni numind acest proces drept “experienţă”. Ei bine, eu nu o numesc aşa. Experienţa nu este “ceva” ce câştigi după un efort. După o lovitură nu înseamnă că ai experienţă, de aceea este nevoie de mai multe. Experienţa nu este nici măcar o destinaţie. Este, mai degrabă, o prietenă care călătoreşte alături de noi şi se maturizează alături de noi (atât cât îi dăm voie).

Mi-am permis, în urma unor dureri, să nu asimilez nimic. Răspunsul e simplu. Pentru că nu am vrut. Pentru că rebeliunea îmi părea mai la-ndemână. Din acele dureri n-am învăţat nimic.
Mi-am permis, în faţa unor lovituri, să fiu critică. Mi-am permis să înţeleg. Mi-am permis să văd că nu sunt buricul pământului şi că indiferent de durerea mea, lumea nu se va opri în loc. Mi-am permis să merg, să-mi continui evoluţia.

Târziu mi-am dat seama că durerea, asemeni fericirii, este creaţia mea. Sufletul, de asemenea. Eroarea de calcul este că sufletul e un animal încă sălbatic. Nu asta m-a deranjat foarte mult. Nu mai mult decât să înţeleg că sufletul generează durerea la fel cum un gol generează strigăte în tribună. Şi dacă durerea depinde în mod direct de un animal sălbatic atunci rezultă că ea este necontrolabilă. Nu este, însă, ceva cu care să mă conformez. Trebuie să îmblânzim sufletul. Nu ştiu ce o să scădem din el, ce o să adăugăm sau câte table vom albi cu sulfat de calciu uzitat sub formă de cretă. Ştiu doar că voi porni creând o ecuaţie în care sufletul este prima necunoscută. Următoarele… apar pe parcurs.

Mulțumesc, Ioana Radu!!!

Pilda despre crearea femeii

Dumnezeu creand femeia, muncea tarziu in cea de a sasea zi. La Dansul a venit un inger si l-a intrebat: “De ce pierzi atata timp pentru lucrul asta?

“Dumnezeu i-a raspuns: “Uita-te la toate detaliile pe care trebuie sa le respect pentru a o face. Ea trebuie sa se spele usor, dar sa nu fie din plastic, sa aiba mai mult de 200 de parti care se misca si in acelasi timp sa fie gratioasa.

Trebuie sa se poata vindeca cand este bolnava; sa poata sa munceasca cate 18 ore pe zi. Ea trebuie sa aiba doar doua maini, dar cu ele sa poata cuprinde mai multi copii deodata si sa ii poata imbratisa in asa fel incat sa le treaca orice durere.”Ingerul a ramas impresionat:

“Este un model standard? Asta e imposibil! Prea multa munca pentru o zi. Lasa pe maine.”

“Nu” a zis Dumnezeu, “o voi termina azi si ea va fi preferata mea.

“Ingerul s-a apropiat si a atins-o: “Doamne, dar e asa de fina!”

“Da, este fina, dar de asemenea am facut-o si foarte puternica. Nici nu poti sa-ti imaginezi cate poate sa suporte si sa invinga. Arata fragila, dar in ea se ascunde o putere imensa.”

“Poate sa gandeasca?” – a intrebat ingerul.

Dumnezeu a raspuns: “Ea poate nu numai sa gandeasca, dar si sa convinga.”

Ingerul a atins obrazul femeii: “Doamne, se pare ca are undeva un defect- are obrazul ud.”

“Nu, nu este defecta,”- l-a corectat Dumnezeu- “acestea sunt lacrimi.”

“Pentru ce sunt ele?” – a intrebat ingerul.

“Prin ele isi exprima tristetea, dragostea, singuratatea, suferinta si mandria.”

Ingerul era cu adevarat impresionat: “Doamne, esti un geniu! Te-ai gandit la toate. Femeia este cu adevarat uimitoare.”

“O, da!” – a spus Dumnezeu. “Ea are puteri cu care poate sa uimeasca barbatul. Ea poate sa rada, atunci cand ii vine sa planga. Ea poate sa zambeasca, atunci cand este speriata. Ea o sa ajute pe altul, atunci cand ea insasi are nevoie de ajutor. O singura privire de a ei poate face ceea ce nici unui barbat nu-i sta in putere…”

Ingerul nu putea scoate nici un cuvant si o privea uluit.

Atunci Dumnezeu a oftat: “Numai ca un lucru la ea nu este in regula. Un singur neajuns, pe care daca ea nu o sa-l corecteze, poate sa-i strice viata.”

“Care este acesta?” intreba ingerul.

“Ea nu-si cunoaste valoarea…”

Reblogged from nuaisacrezi.ro