Integrala vieții mele


Integrala vieții mele
Privirea ta de ieri
M-a derivat cu totul
Că nu-țeleg ce-mi ceri.

Prin prisma vieții mele
Întâi când te-am zărit
Mi-ai apărut pierdută
La minus infinit.

Iubirea mea crescândă
Un maxim atinge
Iar raza ei vectoare
La tine mă împinge.

Spre tine ecuație,
Formulă ideală,
Figură grațioasă,
Ca semnul integrală.

Nutresc ca asimptotă
Speranța că vreodată
Vom fi-mpreună-acolo
Hiperbolă-adorată.

Doresc continuu aceasta,
Alerg la infinit
Și-am probabilitatea
Că nu sunt rătăcit.

Socoate și tu însăți
Dacă n-am drept c-alerg,
Spre limita la care
Cei ce iubesc converg.

Revino în domeniu
Să rezolvăm cu bine
Problema de a fi
O funcție de tine.

Să adunăm sărutul
În serii dezvoltate
În serii divergente
Ce nu pot fi însumate.

Dar mi-e că din pacate
Frumozul vis feeric
Va fi o cantitate
Cu minus înainte,
Ce stă râzând brutal,
Sub aripa întinsă
A unui radical.

Sursa

Anunțuri

Zâmbetele rămân doar o reacție a zborului…


Suntem tot timpul pe fugă. Alergăm, în mare viteză către idealuri. Zburăm cu supersonice prin viață, făcând câte o escală pe aeroportul fericirii, al speranței sau al optimismului. Realimentăm și pornim, din nou, în goană, spre drumul vieții. Viteza acesta, prea mare, nu ne permite să ne bucurăm de lucrurile mărunte din jurul nostru.

image

Stresul continuu, provocat de frica zborului, de eventualele turbulențe, de toate celelalte obstacole de care ne lovim sau de problemele pe care le întâmpinăm, ne îndepărtează de frumusețea vieții. Asfel devenim tot mai încruntați, mai supărați, mai triști.
Zâmbetele rămân doar o reacție a zborului…

image

Și atunci te vei întreba: „Sunt singur?”


Nu te amăgi cu amintirile! Nu te iluziona cu viitorul!
Trăiește în prezent! Bucură-te de viață, de fiecare clipă și zâmbește… azi poți privi spre cer!

image

Oare mâine vei mai putea?
Luptă să îți îndeplinești dorințele! Antrenează-te! Fii perseverent, optimist! Cu speranță și încredere, vei ajunge la finalul cursei, învingător!
Vei întâmpina obstacole. De unele te vei lovi… rău… Peste altele vei face salturi pline de măreție. Vor fi și obstacole ce ți se vor părea imposibil de depășit, dar nu uita imposibilul devine posibil, când te aștepți mai puțin!
Cu timpul, vei învăța, că doar ceea ce lași să se apropie de tine te poate lovi, dar te poate ajuta și să zbori…
Și atunci te vei întreba: „Sunt singur?”
Da! Ești singur! Toți suntem singuri. Avem propriile căi, ce se intersectează, din când în când…
 Viața, karma sau Dumnezeu… contribuie la asta..

image

TU… continuă să lupți, să fii original, să ajungi unde ți-ai propus!

E toamnă…din nou…


E toamnă din nou….si sufletul mi-e gol, melancolic, trist….dornic de zbor…

Mă deprimă toamna… Întotdeauna pare a fi anotimpul bilanțurilor. De acum parcă, încep să îmi pun în ordine ideile, gândurile, realizările din anul curent…. Simt… că se apropie cu repeziciune sfârșitul de an…..și mă enervez. Acum mi se pare că văd numai neîmplinirile și nemulțumirile din sufletul ăsta ce e continuu gol….

Simt frigul…până în măduva oaselor….

Văd cerul întunecat… și aștept să se reverse peste tristețea sufletului……

Aud foșnăitul frunzelor, în bătaia vântului… și mă mai trezesc la realitate…….

Visez sau trăiesc?


Se poate să fie un vis…
Nici prin ploaie nu grăbesc pasul… Merg încet, lăsând picăturile reci să îmi atingă sufletul. Poate așa se va trezi! Poate va reuși să vadă și să accepte realitatea…
De fapt, nici nu știu ce îmi doresc… Să mă bucur în tihnă de picăturile de ploaie și să rămân în lumea me

image

a sau să mă trezesc la realitate?
Oare îmi doresc răbdare? Da! Răbdare… răbdare fără limite…
Vorbeam cândva de limite… de limitele fiecăruia dintre noi. Azi știu că nu pot spune despre un om că e limitat. Mai exact, fiecare dintre noi își impune anumite limite, pe care are curajul să le depășească sau nu.
Eu rămân, cel puțin pentru încă o secundă, în lumea mea… Voi avea timp să mă gândesc și ce fel de limite mi-aş impune cu mare strictețe și pe care le voi da la o parte.
Dar câți dintre noi avem curajul să ne recunoaștem limitele?

Single. And I feel fabulous!


Am dat de acest articol aseară, printre postările minunatei Alice Nastase Buciuta. Un articol minunat, potrivit vremii, ce descrie perfect starea mea generală. Autoarea articolului este Cezara Popescu. Articolul complet îl găsiți aici.

„Un capuccino, va rog. Imi desfac esarfa, las ziarul din mana. Respir. In sfarsit – constientizez ca respir. Miroase-a cafea. A patiserie fina. Cativa tipi stau la rand la casa. Cineva cere un ceai. E cald, se vorbeste-n surdina…

Miroase intotdeauna atat de bine la OMV. E o senzatie de viata care se-ntampla.

Fara zahar, ii raspund brunetei cu zambet larg,  oval perfect al fetei, parul strans sub sapca rosie. Zaharul si biscuitii mi-i iau singura, dupa care m-asez pe unul din scaunele inalte. Stau la aceeasi masa, intotdeauna. Scot telefonul, iau agenda, las telefonul. Deschid Suplimentul de cultura, citesc cateva paragrafe, m-agat in cateva ganduri si-apoi le dau pe toate la o parte –pagini de ziar, telefon, file de-agenda; granule de zahar dispersate pe masa alba; chestii de rezolvat, franturi din zi… Imi aduc aminte de ce-am venit acolo, de fapt. Ca sa fiu cu mine. Ca sa ma uit minute in sir pe geam, fara sa ma gandesc la nimic.

Din cand in cand, casa de marcat se deschide si se-nchide cu rontaitul ei mecanic, hipnotic, atat de imbibat in sunetele din jur incat aproape nu-l mai disting … Cineva amesteca-n ceai, aud distinct clinchetul linguritei in cana. Inchid pentr-o secunda ochii si iau prima gura de cafea. Perfecta, in paharul alb de carton. Cafeaua are chiar si-aici la OMV Petrom un gust vienez. Si miroase atat de bine! As putea sa spun asta de-o suta de ori. Nu e niciodata plin si nu se vorbeste tare; ori poate sunt eu norocoasa. Afara, timpul se zburleste si deja miroase a iarna, a foc in soba. E mirosul anilor mici, cand bunica ne facea foc in soba de terracota, ma uitam cum iese fum pe hogeac si-ncapeam toti in casa ei mica, si toata strada noastra cu case mirosea asa, a foc de lemne si-a sanius si-a decembrie…

Dincolo de geamurile mari, luminile unui oras care sta sa adoarma.  Amortire-a-iarna. Picaturile de ploaie se alungesc pe geam serpuite, zbarcite de vant. Copaci desfrunziti, suprapusi peste cerul alburiu, amurgit, fara-o culoare anume. Ca o schita in sepia. Pasari negre rotite, in stoluri, prevestind iarna. Si tu nu esti departe si nu esti aproape. Nu esti cu mine; nu te regasesc nici macar intr-un pliu iscusit al memoriei. Tu nu esti nicicum.

Intre timp cafeaua mea se raceste si scade. Aici, inceput de decembrie. Amortire a iarna.
Ma ridic. Imi zaresc o clipa reflexia in sticla geamului, suprapusa imperfect peste firma luminoasa si farurile unei masini venita s-alimenteze. N-am terminat cafeaua, intotdeauna imi mai las doua guri, o iau cu mine. Pe masa a ramas bonul pe care-am notat, in creion, o singura fraza ( una pe care-am ocolit-o ani in sir neintelegand-o, si-am suspectat ca tre sa fie  inventia vreunei redactoresse de la Cosmopolitan care single, deprimata dar c-o revista de vandut, a venit cu ideea neverosimila de-a pune doua antagonisme,  single si fabulous, in ingustimea aceleiasi propozitii): I feel fabulous.

E un gand care in ultimele luni s-a insinuat printre celelalte si le-a dat un sens. O directie.  E o stare, o chestie a mea, o faza prin care trec. Sunt singura dar…nu ma simt singura. Am mai trait asta si-n alte momente. Dar toate erau  marginite de-o presimtire, de-o asteptare-ncordata, asa cum asteapta pamantul inainte sa treaca o herghelie de cai… Acum, nu mai construiesc asteptari. Acum traiesc, iau zilele una dupa alta, si-mi chivernisesc asteptarile cum stiu mai bine. In clipa in care m-am reasezat in centrul vietii mele, miraculos, lucrurile au inceput sa devina tot mai limpezi. Conduc singura, fac chestii care-mi plac, ma grabesc sau intarzai la intalniri, e treaba mea; nu-mi fac planuri de Sarbatori. Nu mai depind de orarele nimanui iarna asta. Si nici nu-mi sare inima atunci cand suna telefonul! dar e OK. Nu privesc peste umar cand merg pe strada, nu caut niciun inceput de poveste. Ma am pe mine.

Ies din benzinaria cu cafenea si usa se-nchide in urma mea cu un clic scurt, metalic. Deschid portiera, invart cheia-n contact si-n timp ce sorb cafeaua rece si dau in marsarier, simt ca las in urma secole de-ndoiala, de deznadeje, de neiubire, epoci nesfarsite in care femeile si-au vrut, si-au cautat sistematic rostul in bratele unui barbat care sa le iubeasca.

Femei…Frumoase sau sterse, caline, sfioase ori pline de forta, cu glas mieros sau de-a dreptul isterice, revoltate,  pretentioase sau simple, vizionare sau nevazute, tacute sau vocale, tandre ori aspre, intepate sau dulci, femeile-si croiesc intotdeauna visuri mari, ceva mai mari decat realitatea insasi.

Femeilor care duc la bun sfarsit o multime de roluri de dimineata pana-n amurg, femeilor care au luptat si s-au sacrificat pentru egalitate, pentru a deveni scriitoare, pentru a face merge la Oxford si Cambridge cot la cot cu barbatii, pentru a purta pantaloni, pentru a avea drept de vot si functii politice, tuturor femeilor care-au avut un cuvant de spus de-a lungul timpului le datorez, le datoram azi demnitatea, siguranta de sine, puterea noastra de a incapea in toate aceste secvente. Chiar si sentimentul de libertate si de firesc din afara unei relatii.  Si n-am de ce sa ma simt singura sau frântă de indoiala. Ma simt usoara, pentru ca asa cum spune un pasaj magnific din Ecleziast, exista un timp in care cosi si-un timp in care destrami. Un timp in care pierzi, si unul in care castigi. Un timp in care desenezi si altul in care privesti pur si simplu coala alba, imaculata, gandindu-te cu ce o s-o umpli cand o sa te reapuci de desenat. Un timp in care construiesti vise si altul in care-ti odihnesti mainile. Si-n timpul asta poti face – lasa-ma sa-ti soptesc  – cel mai firesc, cel mai bun lucru din lume: sa TRAIESTI. Sa-ti umpli timpul cu viata traita.

Zilele curg la fel de firesc. Si timpul are rabdare cu tine (pentru ca tu ai invatat sa ai rabdare cu timpul) neimpregnat de nicio agenda sentimentala, fara presiunea unor dorinte care in fond nici nu-s in intregime ale tale. „Maine” e o piesa in palma ta – una mica si alba, rotunjita la capete, o fereastra intr-un puzzle imens ce capata culoare si indrazneala in functie de curajul cu care-o deschizi, cu care-o asezi. In care zilele, noptile si anii isi urmeaza ritmul lor, intamplarile vin si trec, iubirile se fac si se desfac, oamenii pleaca sau raman, iti tin de urat, te petrec dintr-o poveste in alta…

Maine deschide atatea posibilitati.  Dar eu sunt aici. Acum. Si ma bucur ca sunt. E OK. Si de data asta-i de-ajuns.”