Integrala vieții mele


Integrala vieții mele
Privirea ta de ieri
M-a derivat cu totul
Că nu-țeleg ce-mi ceri.

Prin prisma vieții mele
Întâi când te-am zărit
Mi-ai apărut pierdută
La minus infinit.

Iubirea mea crescândă
Un maxim atinge
Iar raza ei vectoare
La tine mă împinge.

Spre tine ecuație,
Formulă ideală,
Figură grațioasă,
Ca semnul integrală.

Nutresc ca asimptotă
Speranța că vreodată
Vom fi-mpreună-acolo
Hiperbolă-adorată.

Doresc continuu aceasta,
Alerg la infinit
Și-am probabilitatea
Că nu sunt rătăcit.

Socoate și tu însăți
Dacă n-am drept c-alerg,
Spre limita la care
Cei ce iubesc converg.

Revino în domeniu
Să rezolvăm cu bine
Problema de a fi
O funcție de tine.

Să adunăm sărutul
În serii dezvoltate
În serii divergente
Ce nu pot fi însumate.

Dar mi-e că din pacate
Frumozul vis feeric
Va fi o cantitate
Cu minus înainte,
Ce stă râzând brutal,
Sub aripa întinsă
A unui radical.

Sursa

Miorita – varianta matematica


Balada populara Miorita a fost modificata într-o varianta “matematica”.

Pe-un picior de PLAN EUCLIDIAN
Iata vin in cale
TRANSLATAND la vale,
Trei MULTIMI de PUNCTE
Toate trei DISJUNCTE
De FUNCTII pazite
Toate diferite.
Ele sunt tot trei:
Una-i INJECTIVA,
Alta-i BIJECTIVA,
Si-alta-i SURJECTIVA.
Iar cea INJECTIVA
Si cea SURJECTIVA,
Mari se vorbira
Si se sfatuira
Sa ramana treze
Pana-o sa-nsereze
Si s-o ANULEZE
Pe cea BIJECTIVA,
C-are PRIMITIVA
Si ASIMPTOTE multe
Cate si mai cate,
Ca e INVERSABILA
Si chiar DERIVABILA.
Dar intr-o MULTIME
Asta s-a aflat
Si s-au indignat
C-ale lor cuvinte
Intrec orice LIMITE.
Dar de la f(0)-ncoace
Unui PUNCT nu-i place
Sa mai stea-n MULTIME
Si de treaba a se tine.
BIJECTIVA se-ntreba:
– PUNCTUL asta ce-o avea?
Si se duse
Si ii spuse:
– Draga PUNCTULETUL meu
Ce rau, oare, iti fac eu,
Sau nu-ti place poate
C-ai COORDONATE
NATURALE toate?
Vrei sa stai mai jos
Crezi ca-i mai frumos?
Nu vrei un’ te-am pus
Vrei cumva mai sus?
– Draga BIJECTIVA
Eu chiar dimpotriva,
Ma simt foarte bine
Dar e rau de tine!
Cand o sa-nsereze,
Vor sa te-ANULEZE
Functia INJECTIVA
Si cea SURJECTIVA.
-Daca s-o-ntampla
De m-or ANULA
Sa ma-ngropi in zori
In CAMP DE VECTORI
Intr-o VECINATATE
Pe-aici pe-aproape
Sau chiar in MULTIME
Sa fiti tot cu mine.
Iar la cap sa-mi pui
CALCUL INTEGRAL
Ori un MANUAL
Sau poate-un TRATAT
Cat mai inspirat
Si de l-or citi
Isi vor aminti
Cei ce au uitat
Ca am existat
Si voi fi propusa
In SUBIECTE inclusa
Pentru OLIMPIADA
Sau BALCANIADA.
Si-n loc de ANULAT
Sa le spui curat
C-am INTERSECTAT
Mindrele ELIPSE
Ca am PUNCTE FIXE
RADACINI REALE
Si IMAGINARE
Si ca am DARBOUX.
Dar mai afla tu
Ca de-oi intalni
O SFERA batrana
Cu un CERC de lana
Prin SPATIU alergand
Si la toti zicand:
– Cine mi-a vazut
Sau mi-a cunoscut
O FUNCTIE – AFINA
Cu o PANTA lina
Bine DEFINITA
Si NEMARGINITA?
Sa te-nduri de ea
Si sa-i spui asa:
C-am INTERSECTAT
Mandrele ELIPSE
Ca am PUNCTE FIXE
Radacini COMPLEXE
Si ca am DARBOUX.
Dar nu-i spune tu
De cele REALE
Ca de-i povesti
Mult ai s-o mahnesti
Si va sti de-ndat
Ca m-au ANULAT.
Si inca te mai rog
Ca-ntre colegi buni
Tot ce am avut
Tu sa le aduni
Sa le scoti din SPATIUL
Cu trei DIMENSIUNI,
Iar tu dragul meu
Sa te INTEGREZI
Sa te ANEXEZI
La alta MULTIME
Ca-i greu fara mine
Dar iti va fi bine
Si vei rezista, cat va EXISTA
MATEMATICA!

Matematica sufletului (IV)


Ioana Radu, un blogger cu experiență, ce se declară a fi „un spirit liber, fără idei fixe, curioasă, imprevizibilă, ipohondră, tipicară, risipitoare, paranoică şi paradoxală” este autoarea articolului de astăzi, „Sufletul e matematică”. Mai multe despre Ioana puteți afla dând click aici.

Sufletul e matematică

              Nu ştiu dacă într-adevăr sufletul se regenerează, cred că cea mai potrivită explicaţie este că “se face mare”. E paradoxal că deşi frecvent se rup bucăţi din suflet, el cu fiecare pierdere devine tot mai mare. Sufletul e matematică (una greu de înţeles). E o scădere pe plus.

Am ascultat mulţi oameni numind acest proces drept “experienţă”. Personal n-o numesc aşa căci la fel de mulţi sunt cei care nu învaţă nimic. Să dai o dată cu capul de pragul uşii înseamnă nimic. Înjuri, verifici dacă ai vreun cucui şi mergi mai departe. Să dai de două ori cu capul de pragul uşii înseamnă puţin mai mult decât nimic. Nu mai înjuri (ai învăţat să îţi temperezi ieşirile impulsive) dar verifici totuşi posibila existenţă a unui cucui. Nimic suspect. Apoi mergi mai departe. Să dai de trei ori cu capul de pragul uşii înseamnă câţiva paşi peste nimic. Mergi mai departe dar înainte de a face asta descoperi un cucui în mijlocul frunţii. Ţi-e ruşine să mergi aşa în văzul lumii. Ţi-e ruşine că te doare sufletul (de parcă ai fi singura persoană care simte asta). Nu eşti. Dar aşa îţi place să crezi. Încă eşti la stadiul în care crezi că durerea ta este mai mare decât a cel puţin jumătate din populaţia globului.

Astea fiind spuse, repet ideea cu care am început al doilea paragraf. Am ascultat mulţi oameni numind acest proces drept “experienţă”. Ei bine, eu nu o numesc aşa. Experienţa nu este “ceva” ce câştigi după un efort. După o lovitură nu înseamnă că ai experienţă, de aceea este nevoie de mai multe. Experienţa nu este nici măcar o destinaţie. Este, mai degrabă, o prietenă care călătoreşte alături de noi şi se maturizează alături de noi (atât cât îi dăm voie).

Mi-am permis, în urma unor dureri, să nu asimilez nimic. Răspunsul e simplu. Pentru că nu am vrut. Pentru că rebeliunea îmi părea mai la-ndemână. Din acele dureri n-am învăţat nimic.
Mi-am permis, în faţa unor lovituri, să fiu critică. Mi-am permis să înţeleg. Mi-am permis să văd că nu sunt buricul pământului şi că indiferent de durerea mea, lumea nu se va opri în loc. Mi-am permis să merg, să-mi continui evoluţia.

Târziu mi-am dat seama că durerea, asemeni fericirii, este creaţia mea. Sufletul, de asemenea. Eroarea de calcul este că sufletul e un animal încă sălbatic. Nu asta m-a deranjat foarte mult. Nu mai mult decât să înţeleg că sufletul generează durerea la fel cum un gol generează strigăte în tribună. Şi dacă durerea depinde în mod direct de un animal sălbatic atunci rezultă că ea este necontrolabilă. Nu este, însă, ceva cu care să mă conformez. Trebuie să îmblânzim sufletul. Nu ştiu ce o să scădem din el, ce o să adăugăm sau câte table vom albi cu sulfat de calciu uzitat sub formă de cretă. Ştiu doar că voi porni creând o ecuaţie în care sufletul este prima necunoscută. Următoarele… apar pe parcurs.





Mulțumesc, Ioana Radu!!!

Matematica Sufletului (III)


Articol preluat de pe Casuta sufletului meu

Matematica inimii

Ce bine e sa stiu cum sa te-mpart.
Aici te-adun, acolo-am sa te scad.
Dar nu voi face nici o diferenta
Cand suntem in aceeasi consistenta.

Cel mult vom scoate factorul comun.
Iar ce-a ramas e rest si nu e bun.
Dar cred… mai bine il fractionam,
Un numitor comun sa mai aflam.

Nu vreau sa fim in viata dividenti.
Mai bine-n orice lucru congruienti.
Sa stergem paralela din jurnal,
Dreapta comuna fie un final…

Sa revenim… a fost o paranteza.
Caci ecuatia asteapta pe dormeza.
In ea esti ridicata la patrat
Nu stiu de rezultate… unde bat?

O vorba inimii… doar una sa ii spui,
Si toate rezultatele le pun in cui.
Cu radical le-om scoate-ntr-un final…
Crezi ca-s un numar irational?

Matematica Sufletului (II)


Articol preluat de pe

jurnalul unui suflet infantil

Matematică-n metafore

 
Mă privești flămând. – Eu nu-ți sunt hrană, cerșetor de suflete ce ești! Eu sunt însuși tu: un maniac semi-cast, lipsit însă de scrupule, cu un bizar simț al supraviețuirii printre ecuații sufletești. ( Asta ne e ipoteza).
Nu, nu folosim radicali și nici virgule. Totul e întreg și fără putere la început. Mai apoi, după un calcul ludic rezultă virgulele, neregularitățile, puterile sau parantezele.
Așadar, dacă ne-am aduna trăirile și am scădea eșecurile mele, ar trebui sa înmulțim totul cu paroxismul tău și ne împărțim soarta  la un n la puterea a 2-a  pentru a obține un rezultat pozitiv. Și cu toate acestea rezultatul nostru este negativ! A trebuit chiar să desenez o axă existențială pentru a clarifica unde ne situăm noi, ca o consecință negativă.
Necunoscuta aceea,  X  deghizată în metaforă. -Trebuia examinată în profunzime până la măduva adevărului pur, nu doar socotită lângă celelalte fapte dovedite.
Atunci, eliminându-l pe X, și  cunoscând din ipoteză că eu sunt însuși tu, ceea ce presupunem că este adevărat, te calculăm pe tine.Surpinzător! Te suprapui sufletul meu perfect, deopotrivă teoremei de asemănare a lui Thales.
Astfel demonstrăm că relația noastră este cât se poate de reală și adevărată.
Dar dacă presupunem că eu aș fi Necunoscuta X  în relația noastră, paragrafele existenței tale ar trebui înlocuite cu radicalii mei amorfi și stângaci, care nu permit foarte multă libertate.
Nu e bine!
Dacă ne-am folosi de teoreme? Poate ar trebui privită problema dintr-un unghi drept, nu din centrul unui cerc.
Ahh! Aceiași concluzie nerezolvată.
E inutil! Nu am cum să fiu eu Necunoscuta! Ești cu siguranța tu, un analitic sinistru care nu poate dovedi afinitatea noastră printr-o simpla inducție matematică!
Jalnic matematician ce ești! Mai bine ai gândi în metafore, la fel ca mine!