Vis de toamnă


Se plimba pe străzi, având căștile în urechi și ascultând neîncetat, aceeași melodie.

Mergea haotic spre nicăieri. Mii de gânduri contopite cu mii de răzvrătiri, mii de amintiri… se zbăteau în mintea ei. Lupta dintre inimă și rațiune nu dădea semne să se finalizeze.

Din când în când zărea farurile unei mașini, iar câte o frunză, ce plutea ușor-ușor spre pământ, părea să o trezească la realitate.
Se intreba: „Încotro se îndreaptă? Unde o vor mai <<duce>> proprii pași? Ce căi nebănuite îi vor mai apărea în cale?”
Își continua plimbarea, fredonând câte un vers, pe câte o stradă, pe care nu mai trecuse de mult. Spera să-și poată continua drumul, în liniște, fără a zări privirea curioasă a vreunui trecător.
Un strop de apă i se prelingea pe obraz. Nu era convinsă dacă plouă sau pur și simplu… era o lacrimă.
Totul era confuz.

Nu înțelegea ce se întâmplă. Devenise conștientă că visează, dar totul părea atât de real…
Cu toate acestea, sunetul alarmei o readuse în cotidian…

Reclame

Și atunci, putem spune că uităm???


Am trecut în viață prin multe… Am greșit, am mințit, am avut diferite sentimente și trăiri în același timp… Din toate încerc să învăț, selectând de fiecare dată ce cred eu de cuviință că merită reținut și că m-ar putea ajuta cândva…

Într-o secundă prezentul devine amintire. Se spune că Dumnezeu a lăsat pe pământ uitarea pentru a ne ușura suferințele… Dar ce e UITARE??? Pentru mine uitarea e o chestie relativă…

Cunoaștem replica „UIT, DAR NU IERT!” Pot să iert ceva ce am uitat? Nu cred! Poate că numai Dumnezeu iartă… Eu…nu uit și nici nu iert… Să vreau și nu pot să uit…

Amintirile îmi umple sufletul de bucurie atunci când mă aștept mai puțin…dar cel mai des de lacrimi… E nostalgie, nostalgia față de trecerea timpului, clipe perfecte, tristețe, iubiri pierdute, oameni dragi…

Poate că există uitare, dar trecutul și amintirile sunt baza piramidei vieții, iar viitorul e undeva spre vârful acesteia… Totul e precum proiecția luminii.. Trecutul și prezentul sunt căi ce ne conduc spre viitor…

Și atunci, putem spune că uităm???

Amintirea primei iubiri…


Nicio clipă din viaţă, nu seamănă cu alta. Uneori… ne înfruptăm din amintiri… Oricât de mult ne-am dori să retrăim unele clipe, cu atât mai mult, par că se îndepărtează de sufletele noastre.

Amintirea primei iubiri… rămâne în sufletele noastre pentru totdeauna. O amintire frumoasă? O grea povară, închisă în suflet, cu un lacăt ale cărui chei sunt pierdute???

În fiecare an… retrăiesc acele amintiri… gândindu-mă la el, la ce a fost…. la ce ar fi putut să fie… Acum, e atât de aproape de mine… şi atât de departe în aceleşi timp. Nu va înţelege niciodată ce a însemnat pentru mine, cât de importantă a fost iubirea lui… Nu ar fi capabil să mă asculte… Dacă ar citi aceste rânduri, n-ar înţelege nimic… Sau aşa ar lăsa impresia……….mda….. un insensibil……..

Cum să iubeşti un asemenea om? Cum? M-am întrebat de mii de ori… Ce se întâmplă cu mine? Iubesc o vagă amintire? Fug din când în când, în trecut? Sau mă chinuie prezentul?

Eu….nu mai sunt la fel… El, nici atât… Viaţa s-a schimbat şi ne-a schimbat pe amândoi… Dar inima mea a rămas captivă în trecut? Într-un trecut ce nu-mi aparţine…….. numai mie. Şi…acum stau şi mă gândesc…el să fie „prinţul” ce trebuie să mă elibereze din trecut? Să mă readucă în prezent? Sau… altcineva o să invadeze vieţile amândurora şi ne va fura ceva… ce cândva era doar al nostru?

Şi totuşi… sunt doar nişte întrebări fără răspuns…dintr-un trecut ce încă…n-a apus…

Vise_Z


// Posted By Iulia Radu on 2 Aprilie 2009

Vise_Z

Ce s-a intamplat? Am adormit…acum cateva minute am inchis ochii. Nu-mi dau seama ce s-a intamplat.

Uite ceasul, este 01:28. Nu au trecut clipe…au trecut ore intregi de cand dorm…Dar adineauri eram aici cu prietenii. Uf!!!…Am visat din nou! Era un vis frumos; eram cu vechii prieteni. Povesteam, cantam. Aaaaaaaa! Dar chitara? Unde am pus-o? A…ramas in vis…Si visul? Unde a ramas?

In inima si in sufletul meu. A fost trimis de cineva sa-mi insenineze gandurile, sa ma bucure…

Se intampla ca din cand in cand sa visam…Nu intotdeauna lucruri frumoase, dar n-am sa vorbesc despre cosmaruri. Vreau sa pastrez pentru o vesnicie visele frumoase.

Dar ce e visul? De multe ori se intampla sa inchidem ochii si sa ne trezim in alte “lumi”. Ne-am dori sa ramanem acolo pentru o vesnicie, dar asa e viata cu ale ei carari. Deschidem ochii si …din nou visam; visam la o viata mai buna, la o viata mai frumoasa. Ne creem propriul univers, cu propriul soare, galaxia noastra in care nu primim meteoriti sau sateliti, ce vor sa rupa tacerea.

Cate suflete din lumea intreaga mai stiu sa visesze? Cate suflete mai au timp sa viseze? Cotidianul ne ofera numai greutati, stres, oboseala, ne impovareaza sufletele. Si toate astea adunate, ne fac mai rai.

Visului i s-au atribuit definitii filozofice, lumea privindu-l ca pe cceva inexplicabil, ca pe o lume nepalpabila…La ce sunt bune lucrurile palpabile, perisabile in timp? Ne ajuta in vreun fel sufletul? Ne implinesc oare menirea printre muritori?

O viata nu poate fi frumosa, daca nu incercam sa visam din cand in cand, sa fugim de lumea reala care ne cam macina. Visul ne face mai curati, mai frumosi sufleteste, ne lasa sa privim deschis catre tot ce ne asteapta!

Imi place sa visez si nu voi renunta la vise…..

Trecător….pe strada mea…


La fel cum s-a întâmplat cu toţi ceilalţi, speram să se întâmple şi cu el… man-walking-awaySperam să rămână un simplu trecător pe strada mea… care să nu fi privit în stânga sau în dreapta… Care să-şi fi văzut de drum şi nici măcar urme să nu fi lăsat…

Alţii au reuşit asta… Numele unora… nici nu mi-l mai amintesc acum… Chiar dacă el a trecut pe stradă, în viteză, a lăsat în urmă parfum, lacrimi şi amintiri, pe care nici un alt trecător nu va reuşi să le şteargă… Tot ce ştiu e că, strada mea, era prea frumoasă pentru el……….

Cât a fost aici a făcut-o şi mai frumoasă… Dar pentru ce? Pentru cât timp? Câteva „clipe” din eternitate???

Strada mea e încă deschisă, chiar dacă numai într-un singur sens… Infrastructura ei, e în continuă dezvoltare, cu dorinţa acerbă de a primi noi călători, care să o facă mai frumoasă… Şi ştiu că aşa va fi…

it[3]Dar cea mai dificilă întrebare, care va rămâne în topul nedumeririlor mele este… De ce a intrat pe strada mea? Nu putea să-şi vadă de viaţa lui, fără să se abată din drum? Nu era mai simplu aşa….

Şi… totuşi…..

De ce strada mea e în oraşul lui???

sursa imagine 1

sursa imagine 2