Vis de toamnă


Se plimba pe străzi, având căștile în urechi și ascultând neîncetat, aceeași melodie.

Mergea haotic spre nicăieri. Mii de gânduri contopite cu mii de răzvrătiri, mii de amintiri… se zbăteau în mintea ei. Lupta dintre inimă și rațiune nu dădea semne să se finalizeze.

Din când în când zărea farurile unei mașini, iar câte o frunză, ce plutea ușor-ușor spre pământ, părea să o trezească la realitate.
Se intreba: „Încotro se îndreaptă? Unde o vor mai <<duce>> proprii pași? Ce căi nebănuite îi vor mai apărea în cale?”
Își continua plimbarea, fredonând câte un vers, pe câte o stradă, pe care nu mai trecuse de mult. Spera să-și poată continua drumul, în liniște, fără a zări privirea curioasă a vreunui trecător.
Un strop de apă i se prelingea pe obraz. Nu era convinsă dacă plouă sau pur și simplu… era o lacrimă.
Totul era confuz.

Nu înțelegea ce se întâmplă. Devenise conștientă că visează, dar totul părea atât de real…
Cu toate acestea, sunetul alarmei o readuse în cotidian…

Anunțuri

Mi-ai adus marea la picioare, iar eu… ți-am spus că vreau oceanul…


Încerci să mă schimbi, deși știi că nu o să  reușești. Mă cunoști de atâta amar de vreme… Știi că ai în fața ta un om puternic. Îmi cunoști slăbiciunile… și de fiecare dată, știi ce subiect să abordezi, doar pentru a-mi demonstra încă o dată că te interesează persoana mea, mai mult decât orice…
Mi-ai promis stelele, eu ți-am spus că nu-i de-ajuns…
Mi-ai adus marea la picioare, iar eu… ți-am spus că vreau oceanul…
Ai zâmbit… Și din nou, cu pragmatism, m-ai întrebat: „Crezi că îți va aduce mai multă satisfacție decât marea?”
Privirea mea ți-a fost de ajuns, încât să spui: „Dacă asta îți dorești, atunci, așa o să fie!”
Și eu, ce am făcut? Am râs în sinea mea… Și am zis… „Doamne, chiar e plină lumea de nebuni…”
Ai fi capabil să îmi dai chiar și viața ta…

image

Iar eu… aș râde iar… și iar…
Te mint și îți spun orice, doar ca să te pot îndepărta… Pari că înțelegi, dar stai liniștit și aștepți că mă voi schimba…
Dar eu, nu știu ce e iubirea… Sunt un om realist, nu cred în ea… Mi se pare un joc al minții, iar mie nu îmi place să mă joc! Cel puțin, nu cu mintea…

Și atunci te vei întreba: „Sunt singur?”


Nu te amăgi cu amintirile! Nu te iluziona cu viitorul!
Trăiește în prezent! Bucură-te de viață, de fiecare clipă și zâmbește… azi poți privi spre cer!

image

Oare mâine vei mai putea?
Luptă să îți îndeplinești dorințele! Antrenează-te! Fii perseverent, optimist! Cu speranță și încredere, vei ajunge la finalul cursei, învingător!
Vei întâmpina obstacole. De unele te vei lovi… rău… Peste altele vei face salturi pline de măreție. Vor fi și obstacole ce ți se vor părea imposibil de depășit, dar nu uita imposibilul devine posibil, când te aștepți mai puțin!
Cu timpul, vei învăța, că doar ceea ce lași să se apropie de tine te poate lovi, dar te poate ajuta și să zbori…
Și atunci te vei întreba: „Sunt singur?”
Da! Ești singur! Toți suntem singuri. Avem propriile căi, ce se intersectează, din când în când…
 Viața, karma sau Dumnezeu… contribuie la asta..

image

TU… continuă să lupți, să fii original, să ajungi unde ți-ai propus!

Și atunci, putem spune că uităm???


Am trecut în viață prin multe… Am greșit, am mințit, am avut diferite sentimente și trăiri în același timp… Din toate încerc să învăț, selectând de fiecare dată ce cred eu de cuviință că merită reținut și că m-ar putea ajuta cândva…

Într-o secundă prezentul devine amintire. Se spune că Dumnezeu a lăsat pe pământ uitarea pentru a ne ușura suferințele… Dar ce e UITARE??? Pentru mine uitarea e o chestie relativă…

Cunoaștem replica „UIT, DAR NU IERT!” Pot să iert ceva ce am uitat? Nu cred! Poate că numai Dumnezeu iartă… Eu…nu uit și nici nu iert… Să vreau și nu pot să uit…

Amintirile îmi umple sufletul de bucurie atunci când mă aștept mai puțin…dar cel mai des de lacrimi… E nostalgie, nostalgia față de trecerea timpului, clipe perfecte, tristețe, iubiri pierdute, oameni dragi…

Poate că există uitare, dar trecutul și amintirile sunt baza piramidei vieții, iar viitorul e undeva spre vârful acesteia… Totul e precum proiecția luminii.. Trecutul și prezentul sunt căi ce ne conduc spre viitor…

Și atunci, putem spune că uităm???

Nimic nu e ceea ce pare…


Cu un ochi privesc pe fereastră…imagecu unul în viitor….. cu o ureche ascult acordurile melodiei preferate…cu cealaltă picaturile de ploaie…. Pe un obraz cade o picătură de ploaie, iar pe celălalt o lacrimă … Până și sufletul e împarțit în două. O parte din el se chinuie să rămână ancorat in realitate, iar cealaltă se gândește doar la tine…

image

Nu mi-am dorit nici măcar o secundă să mă îndrăgostesc de tine. Dar și inima e într-o continuă luptă. O parte din ea, e la tine, iar o parte luptă pentru a continua un curs firesc al vieții…

„Nimic nu e ceea ce pare!!!”

Amintirea primei iubiri…


Nicio clipă din viaţă, nu seamănă cu alta. Uneori… ne înfruptăm din amintiri… Oricât de mult ne-am dori să retrăim unele clipe, cu atât mai mult, par că se îndepărtează de sufletele noastre.

Amintirea primei iubiri… rămâne în sufletele noastre pentru totdeauna. O amintire frumoasă? O grea povară, închisă în suflet, cu un lacăt ale cărui chei sunt pierdute???

În fiecare an… retrăiesc acele amintiri… gândindu-mă la el, la ce a fost…. la ce ar fi putut să fie… Acum, e atât de aproape de mine… şi atât de departe în aceleşi timp. Nu va înţelege niciodată ce a însemnat pentru mine, cât de importantă a fost iubirea lui… Nu ar fi capabil să mă asculte… Dacă ar citi aceste rânduri, n-ar înţelege nimic… Sau aşa ar lăsa impresia……….mda….. un insensibil……..

Cum să iubeşti un asemenea om? Cum? M-am întrebat de mii de ori… Ce se întâmplă cu mine? Iubesc o vagă amintire? Fug din când în când, în trecut? Sau mă chinuie prezentul?

Eu….nu mai sunt la fel… El, nici atât… Viaţa s-a schimbat şi ne-a schimbat pe amândoi… Dar inima mea a rămas captivă în trecut? Într-un trecut ce nu-mi aparţine…….. numai mie. Şi…acum stau şi mă gândesc…el să fie „prinţul” ce trebuie să mă elibereze din trecut? Să mă readucă în prezent? Sau… altcineva o să invadeze vieţile amândurora şi ne va fura ceva… ce cândva era doar al nostru?

Şi totuşi… sunt doar nişte întrebări fără răspuns…dintr-un trecut ce încă…n-a apus…