Oricât de mult am încerca să fim actori de comedie, viața tot este o dramă, într-un final!

Alergăm după bani toată viața… Muncim, ne zbatem, ne stresăm și ajungem să trecem prin timp, fără a mai prețui puținele clipe de fericire. Mergem pe stradă cu capele plecate, fiind prea „apăsați” de griji și uităm de cele mai multe ori să ridicăm privirea spre cer, doar pentru a ne bucura că îl putem vedea.

Lăsăm cuvintele să ne afecteze, în loc să le folosim pentru alinare sau pentru a-i face pe cei din jur să zâmbească.
Ar fi mai simplu și mai ușor să alegem doar momente frumoase, zâmbetele sincere și simplitatea… Dar nu reușim întotdeauna…

Suntem supuși încercărilor pentru a învăța să facem alegerile potrivite.
Sunt momente, cuvinte, oameni ce își pun amprenta asupra fiecăruia dintre noi, pentru totdeauna.
Ce bine ar fi să putem păstra, în amintire, doar ceea ce ne poate bucura, ridica moralul și ceea ce ne înălță sufletul!

Oricât de mult am încerca să fim actori de comedie, viața tot este o dramă, într-un final!

Reclame

Toamna de suflet – Tudor Arghezi

Zilele albe, iata, au inceput sa plece,
Ca niste barci tacute, pornind fara lopeti.
In tarm ce face seara si steaua-n cerul rece
Pazeste cripta noptii cu candeli si peceti.

În sirul vietii noastre intreg, se face seara,
O seara fara sunet, nici vant, nici amintiri.
Ieri a plecat o barca, azi alte barci plecara,
Convoi de goluri strampte pe undele subtiri.

D-ar rasuna in lume macar un glas de goarna!
De s-ar clati pe lume un singur larg talaz!
Nu. Nemiscata-n margini, lumea se rastoarna
Si, ca sa cante, straja de sus si-a luat ragaz.

 

De-as fi un stei de pesteri, cioplit cu dalta-n lung,
As sta s-astept cu tihna, culcat pe-o muchie dreapta,
Cele din urma mute vecii sa le ajung,
Cu templul in spinare, carui slujesc de treapta.

Articol de suflet – 2

Autoarea articolului este Anda. O găsiți aici și chiar dacă scrie destul de rar, scrie destul de bine, zic eu.

Nu știu multe despre viață

miercuri, 14 martie 2012

     Nu stiu multe lucruri despre viata. Nu sunt nici suficient de mare, nici destul de invatata  sa privesc cu detasare si sa accept faptul ca exista povesti ce iti imprima emotii . M-am multumit traind aici cu  toate acele lucruri care imi faceau inima sa bata mai tare. Am iubit incet, am cazut, m-am ridicat si am asteptat cu nerabdare sa incerc din nou.

    Am plecat fara sa privesc inapoi atunci cand am crezut ca este timpul sa o iau de la capat. Si am crezut pentru un timp ca reusesc. M-am inselat. Poti fugi de multe lucruri, mai putin de tine insati.

    Nu pot spune nici acum, in momentul in care iti scriu aceste randuri, ce m-a facut sa m-a opresc asupra ta. Poate niste amintiri de demult suprapuse unor ochi care pareau a spune mai multe decat as fi putut eu intelege. Poate faptul ca erai atat de diferit de toti cei pe care ii cunosc, de mine, pentru ca aveai darul de a ma aduce cu picioarele pe pamant din al 9-lea cer si a ma ridica atunci cand ma gaseam infranta si nesigura. Doar din cuvinte. Fara nici un efort din partea ta, existenta ta ma linistea si imi dadea fiori totodata. Devenisei micul meu secret ce ma facea sa zambesc de fiecare data cand imi aminteam de tine, un capriciu, o necunoscuta pe care nu aveam de gand sa o desoper chiar daca te cunosteam mai mult in fiecare zi. De fapt, ma cunosteam pe mine… Asa cum nu ma mai stiusem niciodata. Si imi placea fata aceea. Visatoare, nebuna, calma si plina de verva, ca un vulcan pe jumatate activ, asteptand momentul cataclismului. Asa cum nu as fi putut aparea in fata nimanui, ma gaseam in fata ta, convinsa fiind ca distanta si fapul ca nu erai pana la urma decat un necunoscut, imi permite sa fiu asa cum vreau fara teama de repercursiuni.

    De fiecare data cand erai cu mine, te simteam al meu. Fara sa te ating. Nu sunt genul de femeie care sa aiba usor inima franta, nu mi-a fost nicodata teama sa sufar. Chiar ma incita ideea ca existenta mea atat de bine pusa la punct in aparenta, sa fie zdruncinata putin. Imi place ca nu sunt perfecta si imi placea ca ceea ce faceam cu tine, nu semana cu nimic din ceea ce mai facusem pana acum. Ma linistea faptul ca nu sunt langa tine sa ma vezi atunci cand rosesc, cand zambesc, cand ma aprind de dorinta sau cand ma las prada furiei. Imi placea jocul acesta de-a fi si a nu fi cu tine, ca orice lucru nou si interesant din viata mea.

Plec inainte sa ma vezi plangand, si urasc lacrimile care imi ard obrajii si faptul ca ma pierd. Nu ar fi trebuit sa se intample asta. Imi jurasem sa nu ma implic si realizez ca m-am mintit foarte bine. Nu stiu regulile acestui joc. Stiu doar ca trebuia sa risc, chiar daca am pierdut. Si m-ai pierdut. Daca m-as intoace in timp, nu as putea schimba nici macar o secunda.

Nu sunt suparata pe tine, doar putin pe mine. Pentru ca stiam ca se va termina asa. Si imi pare rau ca s-a terminat asa.. bine .. terminat.. nici nu sunt convinsa ce presupune asta, avand in vedere ca de fapt nu am inceput nimic.

     Nimeni insa nu va stii, doar noi doi. Pana la urma, este doar o poveste banala dintre un barbat si o femeie care se gasesc la un moment dat. Si apoi fiecare apuca pe drumul sau. Voi zambi ca de obicei, voi gresi ca de obicei, voi incerca sa repar acele capitole din viata mea care ameninta sa imi intunece viitorul.

P.S: Dacă ați citit vreun articol ce v-a rămas în suflet și credeți că s-ar putea încadra la această categorie, vă invit să veniți cu prupuneri.

Călătorie în timp

Cine a mai trecut pe aici, măcar din întâmplare, a înțeles într-o oarecare măsură, una dintre cele mai mari dorințe ale mele este întoarcerea la copilărie…

Mi-ar plăcea ca din când în când, să mă întorc în trecut, să retrăiesc câte o zi din minunata mea copilărie. Cred că ar avea o puternică forță regeneratoare. Mi-ar plăcea să retrăiesc anumite momente, dar mă gândesc… oare ar avea același impact acum? Oare aș avea aceleași trăiri ca în vremea copilăriei? Cum alergam de colo colo, toată ziua, cum inventam jocuri… când uitam să mai intru în casă… Când pictam pereții din holul casei și apoi ștergeam cu buretele… să nu vadă mama… Zilele minunate de iarnă, când veneam de la săniuș cu hainele ude leoarcă și le puneam la uscat, pe ascuns… Serile de Ajun, când îl așteptam pe Moș Crăciun… Zilele de 8 Martie, când plină de emoție le ofeream mamei și bunicilor, mici felicitări realizate de mânuțele mele…  Când tata se chinuia să mă învețe să merg pe bicicletă, iar eu nu vroiam să renunț la… tricicleta mea…. Primele teme de la școală…  Petrecerea organizată la sfârșitul clasei a VIII-a…

Anii de liceu mi-au fost foarte dragi, dar parcă aș vrea să retrăiesc și emoția admiterii la facultate, emoția primului examen din prima sesiune. Emoția obținerii diplomei de licență…

Legat de viitor… să vină lent în viața mea!!! Să mă lase să mă bucur de fiecare moment mai bun sau mai prost din viața mea… Dar cu toate astea aș călătorii în timp… să văd câți copii voi avea, dacă vor fi fete, băieți… sunt multe „amintiri din viitor” pe care mi-aș dori să le văd… că doar sunt tânără, am o viață înainte…

Leapșa este primită cu mare drag de la Carmen și o trimit mai departe către Cristiana, Alegerea Sophiei, Drd Emil Calinescu, dar şi celor care vor să retrăiască amintiri dragi.

Amintirea primei iubiri…

Nicio clipă din viaţă, nu seamănă cu alta. Uneori… ne înfruptăm din amintiri… Oricât de mult ne-am dori să retrăim unele clipe, cu atât mai mult, par că se îndepărtează de sufletele noastre.

Amintirea primei iubiri… rămâne în sufletele noastre pentru totdeauna. O amintire frumoasă? O grea povară, închisă în suflet, cu un lacăt ale cărui chei sunt pierdute???

În fiecare an… retrăiesc acele amintiri… gândindu-mă la el, la ce a fost…. la ce ar fi putut să fie… Acum, e atât de aproape de mine… şi atât de departe în aceleşi timp. Nu va înţelege niciodată ce a însemnat pentru mine, cât de importantă a fost iubirea lui… Nu ar fi capabil să mă asculte… Dacă ar citi aceste rânduri, n-ar înţelege nimic… Sau aşa ar lăsa impresia……….mda….. un insensibil……..

Cum să iubeşti un asemenea om? Cum? M-am întrebat de mii de ori… Ce se întâmplă cu mine? Iubesc o vagă amintire? Fug din când în când, în trecut? Sau mă chinuie prezentul?

Eu….nu mai sunt la fel… El, nici atât… Viaţa s-a schimbat şi ne-a schimbat pe amândoi… Dar inima mea a rămas captivă în trecut? Într-un trecut ce nu-mi aparţine…….. numai mie. Şi…acum stau şi mă gândesc…el să fie „prinţul” ce trebuie să mă elibereze din trecut? Să mă readucă în prezent? Sau… altcineva o să invadeze vieţile amândurora şi ne va fura ceva… ce cândva era doar al nostru?

Şi totuşi… sunt doar nişte întrebări fără răspuns…dintr-un trecut ce încă…n-a apus…

Suflet gol……

Trebuie sa am un motiv sa scriu?

De cele mai multe ori asa simt… Simt ca nu pot scrie daca nu simt nimic…

Acum am sufletul gol… Sunt persoane in jurul meu, care au simtit asta si mi-au spus… Nu stiu daca pot face ceva in acest sens. Nu am sufletul gol pentru ca vreau… Chiar nu-mi doresc asta… Dar sunt momente in viata, de care fugim… Pe care nu ne dorim sa le traim, nici macar pentru o fractiune de secunda… Nu s-a intamplat ceva remarcabil,care sa ma faca sa simt asta… Pur si simplu se-ntampla…Sunt, totusi, momente in viata, care ne marcheaza intr-un fel sau altul, in urma carora nu vom mai fi niciodata la fel. Uneori, am avut sufletul plin de bucurie, de fericire, de dragoste… Alteori…Gol… Fara nimic din toate astea…

Am fost dezamagita, ranita, calcata in picioare..si totusi…am ramas aceasi… EU… Puternica, zambitoare, cu chef de viata… Dar cu sufletul gol, sfasiat in mii de bucati. El ar vrea sa se regenereze, dar nu reuseste… nu detine celule regeneratoare. Si… poate intr-o zi, o sa le procure singur, de undeva, dar vor ramane urmele… ranile nu se vor cicatriza… Vor fi mereu pe cale de a se redeschide… Caci sufletul meu..va ramane gol…

Suflet gol,
In zbor cazut
Orbita de iubire,
Credeai ca ai totul si ai pierdut!

Am prieteni…da…chiar am… Am prieteni care-mi sunt alaturi in momente grele… Dar …nu pot umple golul din sufletul meu…stiu si ei asta…De trup, avem in general, mai mare grija decat de suflet.

In fiecare zi acordam multa atentie trupului. Practic, intreaga viata ne ingrijim mai mult de trup decat de suflet. Ne hranim, dormim, facem sport… De ce??? Pentru a avea un trup sanatos si frumos…Dar…sufletului? Cat timp ii acordam? Cate secunde din zi le dedicam strict pentru suflet?

Din neglijenta de a-mi ingriji sufletul, probabil ca am ajuns in situatia de a spune ca am un suflet gol… si pe deasupra… mai e si nebun de dooooooor…

Suflet gol,
Nebun de dor!
Tu credeai ca ai pereche
Si un inger pazitor

Trecător….pe strada mea…

La fel cum s-a întâmplat cu toţi ceilalţi, speram să se întâmple şi cu el… Speram să rămână un simplu trecător pe strada mea… care să nu fi privit în stânga sau în dreapta… Care să-şi fi văzut de drum şi nici măcar urme să nu fi lăsat…

Alţii au reuşit asta… Numele unora… nici nu mi-l mai amintesc acum… Chiar dacă el a trecut pe stradă, în viteză, a lăsat în urmă parfum, lacrimi şi amintiri, pe care nici un alt trecător nu va reuşi să le şteargă… Tot ce ştiu e că, strada mea, era prea frumoasă pentru el……….

Cât a fost aici a făcut-o şi mai frumoasă… Dar pentru ce? Pentru cât timp? Câteva „clipe” din eternitate???

Strada mea e încă deschisă, chiar dacă numai într-un singur sens… Infrastructura ei, e în continuă dezvoltare, cu dorinţa acerbă de a primi noi călători, care să o facă mai frumoasă… Şi ştiu că aşa va fi…

Dar cea mai dificilă întrebare, care va rămâne în topul nedumeririlor mele este… De ce a intrat pe strada mea? Nu putea să-şi vadă de viaţa lui, fără să se abată din drum? Nu era mai simplu aşa….

Şi… totuşi…..

De ce strada mea e în oraşul lui???

sursa imagine 1

sursa imagine 2