As the sun goes down…

​Zâmbeam… și fredonam versurile melodiei din titlu…

Îmi îndeplineam, cu atâta ușurință, una dintre marile dorințe ale copilăriei.
Priveam soarele, cum apune liniștit, în marea albastră, oferindu-mi un spectacol de culori, ce se cerea a fi imortalizat. Iar gândurile îmi erau departe… atât de departe…

Liniștea aceea, apăsătoare, dar relaxantă, în același timp, nu îmi puteau potolii gândurile.

Peisajul ireal, trezea un munte de speranță, de dorință și încredere într-un viitor minunat, încununat de seninătate și de bucurii.

Eram copleșită de aminitiri, ce mă țineau strâns în ghearele trecutului… Visam încrezătoare la viitor, dar nu mă puteam desprinde de tihna dominantă a prezentului.
Ruptă de tot ceea ce se întâmpla în jurul meu, eram doar eu, soarele și marea. În depărtare, zăream siluetele celor care, urmăreau acest spectacol.
Câte poveşti o fi ascultat marea?!? Câte secrete o fi ascuns soarele, odată cu apunerea sa!?!
Fără a aștepta un răspuns, mi-am amintit că eram acolo cu un scop. Am luat aparatul din nisipul încă fierbinte și am surprins, în prea puține fotografii, apusul mult visat.
Și așa am realizat că sunt momente în viață când apusul, pe lângă liniște, oferă mai multă speranță în viitor, decât orice alt început…

Fericire?!?!

Mi-am amintit de o discuție pe care am avut-o acum mai bine de zece ani, cu o prietenă, despre fericire… Eram niște copile și totuși ne puneam multe întrebări despre FERICIRE:
Există?
De ce percepem fericirea doar ca pe o stare de moment?
Sunt lucruri mărunte ce ne aduc zâmbetul pe față…
Sunt momente de fericire ce ne aduc lacrimi pe obraji…
Dacă ai putea, ai face o selecție între aceste momente?
Să fie un scop al vieții?
Reușim să fim fericiți, găsind un echilibru între inimă și rațiune?
Cel mai des întâlnim fericirea în ochii copiilor. Să-i privim mai des, să învățăm de la ei să fim fericiți!
Libertatea=fericire?
Da!
Având libertatea de a face ce ne place, de a trăi așa cum ne dorim, de a ne crea propriul universul, de a avea idealuri, de a stabili anumite limite, de a iubi, putem fi fericiți, în fiecare secundă.

” A fi fericit nu înseamnă că totul este perfect. Ci faptul că ai decis să vezi dincolo de imperfecțiuni.” (Autor anonim)

Am ales până am cules… cele mai frumoase roade…

În lumea aceasta, plină de ură, răutate, răzbunare, indiferență, nepăsare, durere, am ales să fiu diferită…

Am ales să zâmbesc, chiar dacă sufletul îmi plânge…
Am ales să alerg, până mi se taie răsuflarea…
Am ales să zbor, până ce aripile îmi sunt frânte…
Am ales să înot, chiar dacă apa e înghețată…
Am ales să-i apreciez pe oamenii care se bucură de prezența mea, uneori… insuportabilă…
Am ales să mă ridic, cu demnitate, chiar dacă se întâmplă să mă împiedic, să cad în noroi și să mă lovesc…
Am ales să îmi trăiesc viața după propriile instincte, fără să îmi pese de ce cred ceilalți…
Unii, ar spune că am ales, până am cules. Nu i-aş putea contrazice, e adevărat! Dar sunt mândră de ceea ce am cules… 🙂

Nu putem face întotdeauna alegerile cele mai bune, dar numai așa reușim să ne îndreptăm spre calea dorită…

Pact cu Timpul

Am făcut un pact cu Timpul. Nu ne mai vorbim. Fiecare își vede de treaba lui. Încercăm să ne ignorăm reciproc. El a promis că nu va lăsa să se vadă când voi trece prin el. Toate acestea cu condiția  ca eu… să uit… că el trece… Că nu îmi voi raporta acțiunile, dorințele, visele, existența, la Timp.
Mă lasă să trăiesc în visare, să trăiesc cu iluzia veșniciei…

E toamnă…din nou…

E toamnă din nou….si sufletul mi-e gol, melancolic, trist….dornic de zbor…

Mă deprimă toamna… Întotdeauna pare a fi anotimpul bilanțurilor. De acum parcă, încep să îmi pun în ordine ideile, gândurile, realizările din anul curent…. Simt… că se apropie cu repeziciune sfârșitul de an…..și mă enervez. Acum mi se pare că văd numai neîmplinirile și nemulțumirile din sufletul ăsta ce e continuu gol….

Simt frigul…până în măduva oaselor….

Văd cerul întunecat… și aștept să se reverse peste tristețea sufletului……

Aud foșnăitul frunzelor, în bătaia vântului… și mă mai trezesc la realitate…….

Visez sau trăiesc?

Se poate să fie un vis…
Nici prin ploaie nu grăbesc pasul… Merg încet, lăsând picăturile reci să îmi atingă sufletul. Poate așa se va trezi! Poate va reuși să vadă și să accepte realitatea…
De fapt, nici nu știu ce îmi doresc… Să mă bucur în tihnă de picăturile de ploaie și să rămân în lumea me

a sau să mă trezesc la realitate?
Oare îmi doresc răbdare? Da! Răbdare… răbdare fără limite…
Vorbeam cândva de limite… de limitele fiecăruia dintre noi. Azi știu că nu pot spune despre un om că e limitat. Mai exact, fiecare dintre noi își impune anumite limite, pe care are curajul să le depășească sau nu.
Eu rămân, cel puțin pentru încă o secundă, în lumea mea… Voi avea timp să mă gândesc și ce fel de limite mi-aş impune cu mare strictețe și pe care le voi da la o parte.
Dar câți dintre noi avem curajul să ne recunoaștem limitele?

Continui să visez

Incertitudine, nepăsare, zâmbet, neliniște, indignare, visare…

În ultima vreme am început să mă gândesc tot mai des la incertitudinea clipei, a momentului, a destinului.
Doar clipa prezentă pare a fi una dintre cele două certitudini ale vieții. Clipa prezentă, iar cea de-a doua… moartea.
În rest, totul este atât de incert, nesigur, ceea ce stârnește multe întrebări în mintea mea.
Visez des… când cu ochii deschişi, când cu ei închiși, uneori, poate, doar căutând răspunsuri la toate aceste întrebări…

De multe ori nu găsesc răspunsul dorit… Dar continui să visez… și tresar… Gândurile îmi zboară iar şi îmi amintesc că… încă trăiesc… Învăț să mă bucur de prima certitudine…prezentul… trăindu-mi visul, până la cea de-a doua…