As the sun goes down…


​Zâmbeam… și fredonam versurile melodiei din titlu…

Îmi îndeplineam, cu atâta ușurință, una dintre marile dorințe ale copilăriei.
Priveam soarele, cum apune liniștit, în marea albastră, oferindu-mi un spectacol de culori, ce se cerea a fi imortalizat. Iar gândurile îmi erau departe… atât de departe…

Liniștea aceea, apăsătoare, dar relaxantă, în același timp, nu îmi puteau potolii gândurile.

Peisajul ireal, trezea un munte de speranță, de dorință și încredere într-un viitor minunat, încununat de seninătate și de bucurii.

Eram copleșită de aminitiri, ce mă țineau strâns în ghearele trecutului… Visam încrezătoare la viitor, dar nu mă puteam desprinde de tihna dominantă a prezentului.
Ruptă de tot ceea ce se întâmpla în jurul meu, eram doar eu, soarele și marea. În depărtare, zăream siluetele celor care, urmăreau acest spectacol.
Câte poveşti o fi ascultat marea?!? Câte secrete o fi ascuns soarele, odată cu apunerea sa!?!
Fără a aștepta un răspuns, mi-am amintit că eram acolo cu un scop. Am luat aparatul din nisipul încă fierbinte și am surprins, în prea puține fotografii, apusul mult visat.
Și așa am realizat că sunt momente în viață când apusul, pe lângă liniște, oferă mai multă speranță în viitor, decât orice alt început…

La marginea pantei abrupte…


Să fie melancolie, liniște, relaxare, meditație… Hai la munte, sus, sus, sus…

Iubesc marea, dar nu pot compara, în niciun fel sentimentele pe care mi le oferă atât marea cât și muntele. Să fie emoție, dragoste, curaj, ambiție, adrenalină… ce devin la finalul unei zile de explorare, doar amintire… Amintirea unor momente ce rămân în suflet, precum multe altele, dar a căror intensitate și profunzime, nu îmi permit acum să le pot descrie în simple cuvinte.

De altfel, îmi e teamă că ce aș putea scrie sau cum aș descrie, mai de grabă, muntele, ar fi prea puțin pentru ceea ce ne oferă…

Mai bine, mai postez câteva fotografii, din ultima plimbare, de la munte, de la Predeal, din zona Cabana Trei Brazi-Cabana Poiana Secuilor și las imaginile să vorbească. De când pasiunea asta, cu fotografia, se intensifică în sufletul meu, parcă îmi e din ce în ce mai greu să scriu aici pe blog…

1 MAI MUNCITORESC…


Nu pot sa vorbesc prea mult despre perioada comunista… Eram prea mica sa-mi amintesc ceva… Ideea este ca acum fiecare incearca sa sarbatoreasca aceasta zi cum stie mai bine… la mare, la munte, la un gratar, la pescuit sau mai stiu eu unde… Voi ce veti face?

Eu ma intreb de ce isteria asta cu marea… cu Vama Veche de 1 Mai…Eu una…abia astept sa vina vara si sa ajung la mare… Sper…Dar acum… nu e prea cald… in fine… Poate doar atmosfera conteaza. Indiferent de ce veti alege sa faceti, sa petreceti aceasta zi… eu va urez „Distractie placuta!!!”… :* :* :*

Iar in amintirea vremurilor de alta data, pentru cei ce au trait pe propria piele aceste evenimente… am postat aceasta poza…