Integrala vieții mele


Integrala vieții mele
Privirea ta de ieri
M-a derivat cu totul
Că nu-țeleg ce-mi ceri.

Prin prisma vieții mele
Întâi când te-am zărit
Mi-ai apărut pierdută
La minus infinit.

Iubirea mea crescândă
Un maxim atinge
Iar raza ei vectoare
La tine mă împinge.

Spre tine ecuație,
Formulă ideală,
Figură grațioasă,
Ca semnul integrală.

Nutresc ca asimptotă
Speranța că vreodată
Vom fi-mpreună-acolo
Hiperbolă-adorată.

Doresc continuu aceasta,
Alerg la infinit
Și-am probabilitatea
Că nu sunt rătăcit.

Socoate și tu însăți
Dacă n-am drept c-alerg,
Spre limita la care
Cei ce iubesc converg.

Revino în domeniu
Să rezolvăm cu bine
Problema de a fi
O funcție de tine.

Să adunăm sărutul
În serii dezvoltate
În serii divergente
Ce nu pot fi însumate.

Dar mi-e că din pacate
Frumozul vis feeric
Va fi o cantitate
Cu minus înainte,
Ce stă râzând brutal,
Sub aripa întinsă
A unui radical.

Sursa

Matematica sufletului (IV)


Ioana Radu, un blogger cu experiență, ce se declară a fi „un spirit liber, fără idei fixe, curioasă, imprevizibilă, ipohondră, tipicară, risipitoare, paranoică şi paradoxală” este autoarea articolului de astăzi, „Sufletul e matematică”. Mai multe despre Ioana puteți afla dând click aici.

Sufletul e matematică

              Nu ştiu dacă într-adevăr sufletul se regenerează, cred că cea mai potrivită explicaţie este că “se face mare”. E paradoxal că deşi frecvent se rup bucăţi din suflet, el cu fiecare pierdere devine tot mai mare. Sufletul e matematică (una greu de înţeles). E o scădere pe plus.

Am ascultat mulţi oameni numind acest proces drept “experienţă”. Personal n-o numesc aşa căci la fel de mulţi sunt cei care nu învaţă nimic. Să dai o dată cu capul de pragul uşii înseamnă nimic. Înjuri, verifici dacă ai vreun cucui şi mergi mai departe. Să dai de două ori cu capul de pragul uşii înseamnă puţin mai mult decât nimic. Nu mai înjuri (ai învăţat să îţi temperezi ieşirile impulsive) dar verifici totuşi posibila existenţă a unui cucui. Nimic suspect. Apoi mergi mai departe. Să dai de trei ori cu capul de pragul uşii înseamnă câţiva paşi peste nimic. Mergi mai departe dar înainte de a face asta descoperi un cucui în mijlocul frunţii. Ţi-e ruşine să mergi aşa în văzul lumii. Ţi-e ruşine că te doare sufletul (de parcă ai fi singura persoană care simte asta). Nu eşti. Dar aşa îţi place să crezi. Încă eşti la stadiul în care crezi că durerea ta este mai mare decât a cel puţin jumătate din populaţia globului.

Astea fiind spuse, repet ideea cu care am început al doilea paragraf. Am ascultat mulţi oameni numind acest proces drept “experienţă”. Ei bine, eu nu o numesc aşa. Experienţa nu este “ceva” ce câştigi după un efort. După o lovitură nu înseamnă că ai experienţă, de aceea este nevoie de mai multe. Experienţa nu este nici măcar o destinaţie. Este, mai degrabă, o prietenă care călătoreşte alături de noi şi se maturizează alături de noi (atât cât îi dăm voie).

Mi-am permis, în urma unor dureri, să nu asimilez nimic. Răspunsul e simplu. Pentru că nu am vrut. Pentru că rebeliunea îmi părea mai la-ndemână. Din acele dureri n-am învăţat nimic.
Mi-am permis, în faţa unor lovituri, să fiu critică. Mi-am permis să înţeleg. Mi-am permis să văd că nu sunt buricul pământului şi că indiferent de durerea mea, lumea nu se va opri în loc. Mi-am permis să merg, să-mi continui evoluţia.

Târziu mi-am dat seama că durerea, asemeni fericirii, este creaţia mea. Sufletul, de asemenea. Eroarea de calcul este că sufletul e un animal încă sălbatic. Nu asta m-a deranjat foarte mult. Nu mai mult decât să înţeleg că sufletul generează durerea la fel cum un gol generează strigăte în tribună. Şi dacă durerea depinde în mod direct de un animal sălbatic atunci rezultă că ea este necontrolabilă. Nu este, însă, ceva cu care să mă conformez. Trebuie să îmblânzim sufletul. Nu ştiu ce o să scădem din el, ce o să adăugăm sau câte table vom albi cu sulfat de calciu uzitat sub formă de cretă. Ştiu doar că voi porni creând o ecuaţie în care sufletul este prima necunoscută. Următoarele… apar pe parcurs.





Mulțumesc, Ioana Radu!!!