Vis de toamnă


Se plimba pe străzi, având căștile în urechi și ascultând neîncetat, aceeași melodie.

Mergea haotic spre nicăieri. Mii de gânduri contopite cu mii de răzvrătiri, mii de amintiri… se zbăteau în mintea ei. Lupta dintre inimă și rațiune nu dădea semne să se finalizeze.

Din când în când zărea farurile unei mașini, iar câte o frunză, ce plutea ușor-ușor spre pământ, părea să o trezească la realitate.
Se intreba: „Încotro se îndreaptă? Unde o vor mai <<duce>> proprii pași? Ce căi nebănuite îi vor mai apărea în cale?”
Își continua plimbarea, fredonând câte un vers, pe câte o stradă, pe care nu mai trecuse de mult. Spera să-și poată continua drumul, în liniște, fără a zări privirea curioasă a vreunui trecător.
Un strop de apă i se prelingea pe obraz. Nu era convinsă dacă plouă sau pur și simplu… era o lacrimă.
Totul era confuz.

Nu înțelegea ce se întâmplă. Devenise conștientă că visează, dar totul părea atât de real…
Cu toate acestea, sunetul alarmei o readuse în cotidian…

Anunțuri

Visez sau trăiesc?


Se poate să fie un vis…
Nici prin ploaie nu grăbesc pasul… Merg încet, lăsând picăturile reci să îmi atingă sufletul. Poate așa se va trezi! Poate va reuși să vadă și să accepte realitatea…
De fapt, nici nu știu ce îmi doresc… Să mă bucur în tihnă de picăturile de ploaie și să rămân în lumea me

image

a sau să mă trezesc la realitate?
Oare îmi doresc răbdare? Da! Răbdare… răbdare fără limite…
Vorbeam cândva de limite… de limitele fiecăruia dintre noi. Azi știu că nu pot spune despre un om că e limitat. Mai exact, fiecare dintre noi își impune anumite limite, pe care are curajul să le depășească sau nu.
Eu rămân, cel puțin pentru încă o secundă, în lumea mea… Voi avea timp să mă gândesc și ce fel de limite mi-aş impune cu mare strictețe și pe care le voi da la o parte.
Dar câți dintre noi avem curajul să ne recunoaștem limitele?

Nimic nu e ceea ce pare…


Cu un ochi privesc pe fereastră…imagecu unul în viitor….. cu o ureche ascult acordurile melodiei preferate…cu cealaltă picaturile de ploaie…. Pe un obraz cade o picătură de ploaie, iar pe celălalt o lacrimă … Până și sufletul e împarțit în două. O parte din el se chinuie să rămână ancorat in realitate, iar cealaltă se gândește doar la tine…

image

Nu mi-am dorit nici măcar o secundă să mă îndrăgostesc de tine. Dar și inima e într-o continuă luptă. O parte din ea, e la tine, iar o parte luptă pentru a continua un curs firesc al vieții…

„Nimic nu e ceea ce pare!!!”

Ne e teamă să trăim?


Stau, la fereastră şi privesc ploaia… şi ca de fiecare dată, cad pe gânduri…mă apucă melancolia… Mă tot gândesc la vorbele de zi cu zi, în special la cele despre vreme… Ba că e prea frig, ba că nu mai vine primăvara, ba că iar plouă sau că ne-am săturat de caniculă… 

Constat că nu ne mai bucurăm de picăturile de ploaie, că nu ne mai gândim să dansăm desculţi în ploaie… că nu ne mai bucurăm de nimic din ceea ce e frumos, cu adevărat în jurul nostru. Nu mai admirăm apusurile… Dacă nu am fi presaţi de serviciu, poate mulţi dintre noi nu s-ar trezi să privească răsăritul… Sunt zile în care nici nu privim spre cer, si mai rar ne mai aruncăm câte un ochi spre, pentru a admira stelele…

În ultima vreme,  mă tot gândesc ce scurtă e viaţa… şi ce puţin o preţuim… Trăim într-un stres continuu, facem totul pe fugă, iar când vine vremea să mai trăim… constatăm că…murim….

Oare, chiar nu ne mai bucurăm de natură, de viaţă? Oare chiar ne temem să trăim? 

Tii minte-ntaia ploaie


Ţii minte-ntâia ploaie cum cadea,
cu fulgere, cu stele lungi în ea?
Arborii stateau drept, intonând
imnul vietei si-n zarea fosnind,

verde ca un codru lichid,
s-auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid.

Si noi stateam ca pomii în picioare.
„Nimic nu moare, mi-ai soptit, nu moare…”

Si plantele cresteau, ne faceau semne,
ca niste mâini, ca umbre nempacate,
se straduiau spre viata sa ne-ndemne
si iar cadeau în deznadejde toate.

Magda Isanos