Vis de toamnă


Se plimba pe străzi, având căștile în urechi și ascultând neîncetat, aceeași melodie.

Mergea haotic spre nicăieri. Mii de gânduri contopite cu mii de răzvrătiri, mii de amintiri… se zbăteau în mintea ei. Lupta dintre inimă și rațiune nu dădea semne să se finalizeze.

Din când în când zărea farurile unei mașini, iar câte o frunză, ce plutea ușor-ușor spre pământ, părea să o trezească la realitate.
Se intreba: „Încotro se îndreaptă? Unde o vor mai <<duce>> proprii pași? Ce căi nebănuite îi vor mai apărea în cale?”
Își continua plimbarea, fredonând câte un vers, pe câte o stradă, pe care nu mai trecuse de mult. Spera să-și poată continua drumul, în liniște, fără a zări privirea curioasă a vreunui trecător.
Un strop de apă i se prelingea pe obraz. Nu era convinsă dacă plouă sau pur și simplu… era o lacrimă.
Totul era confuz.

Nu înțelegea ce se întâmplă. Devenise conștientă că visează, dar totul părea atât de real…
Cu toate acestea, sunetul alarmei o readuse în cotidian…

Anunțuri

Guest post – Natura amorţită


     Linişte… Prea linişte. Toată natura este împietrită. Noapte… Parca cineva ar fi pictat totul cu praf de cărbuni.

     Dintr-o dată, liniştea este întreruptă de un foşnet. Apoi altele şi altele. În întunernic nu se distinge clar ce ar putea fi. Apoi, luna biruieşte norii denşi şi grei, asemănători plumbului. Întai o rază firavă de lumină, apoi işi fac loc şi celelalte, iar în final se arată în toată splendoarea sa.

     Acum, se vedea clar cine disturba liniştea nopţii: o colonie de furnici ieşiseră din adăpostul lor călduros pentru a aduna ultimele frunze. Văzându-le de aproape, ai putea spune că sunt asemănătoare unor lucrători din fabrică: modul în care cooperează şi transportă frunzele, până la muşuroi şi felul în care merg aliniate, denotă faptul că aceste mici creaturi ar putea cândva sa ajungă la fel de inteligente ca şi oamenii.

     La câţiva metri distanţă, un cerb se uită mirat la procesiune. E prima lui toamnă şi este atent la tot ce mişcă. Ai putea spune că pădurea este adormită, dar în întuneric, viaţa este din ce în ce mai prezentă.

–   Nu vă supăraţi, micuţe făpturi, dar ce faceţi voi cu toate frunzele acelea? Nu le absoarbe pământul?

–    Micuţule cerb, avem nevoie de frunze pentru a ne încălzi. Aşa cum tu te ascunzi la poalele unui copac, aşa ne ascundem şi noi în adâncurile pământului, iar pentru a fi mai călduros, folosim frunze.

     Cerbul părea foarte interesat de tot procesul şi a vrut să le ajute pe furnici.

     Peste un ceas, în întunericul apăsător, îşi face loc lumina unei lanterne. Un cuplu de îndrăgostiţi parcurgea cu grijă potecile acoperite de brumă, în încercarea de a ajunge la şosea.

     Peste tot unde te uitai, era prezentă şi viaţa: gâze, animăluţe nocturne, care îşi făceau ultimele provizii. Cu toţii ştiau ceea ce avea să urmeze în mai puţin de câteva ore.

     Apoi, zorii s-au ivit, luminând ceaţa densă şi înecăcioasă. Nicio mişcarea nu se mai simţea, totul era amorţit. A trecut ziua, aproape pe nesimţite, iar apoi s-a instalat cruda noapte.

      Dar, de data aceasta, lucrurile erau diferite. În bezna nopţii, viaţa nu mai exista. Totul era îngheţat. Orice urmă de căldură s-a evaporat. Vietăţile pădurii ştiau ce avea să urmeze, iar pentru ele, iarna înseamnă hibernare.

     Până la primăvara, natura va rămâne amorţită, îngheţată.

    Câteodată, animăluţele ne dovedesc inteligenţa lor. Instinctele se pare că sunt mai puternice decât inteligenţa lor.  Dacă le-am urma exemplul şi ne-am pregăti din timp, pentru orice, nu am mai fi luaţi prin surprindere de forţa naturii. Neprevăzutul este de fapt, prevăzut. Oamenii schimbă totul în rău şi complică lucrurile. Dacă ne-am urma instinctele, ne-am uşura existenţa.

      Guest post scris de Andreea de la blogul lui Alex Zaharia

Moment de sinceritate


Blogul acesta a devenit parte din mine, din viata mea, din sufletul meu… Mi se face dor atunci cand nu scriu. Creste numarul de vizitatori, iar eu ma bucur… Dar, de multe ori, ma intreb… ce e in mintea celor ce citesc aceste randuri… Oare care sunt parerile lor sincere despre… blogul Iulia Radu.

Am scris aici cand am fost trista si singura… cand am fost plina de viata si de speranta… De multe ori… am mintit… eram vesela… dar am scris lucruri triste… sau purul adevar… De cele mai multe ori am scris povesti, alteori…mi-am expus pe hartie visele si sperantele… Insa… articolele mele nu au o destinatie precisa… o anumita persoana sau un grup de persoane…

Am scris ca si cum as fi trait unele lucruri… cand… de fapt, poate….doar mi-as fi dorit sa le traiesc astfel…

 Blogul acesta e povestea scrisa de mine… cu personaje… carora le dau o viata… Eu, insami sunt un personaj… port o masca pe scena aceasta…

Aici mi-am creat propriul univers, propria mea lume… cu regulile si ideologiile mele…