Oricât de mult am încerca să fim actori de comedie, viața tot este o dramă, într-un final!


Alergăm după bani toată viața… Muncim, ne zbatem, ne stresăm și ajungem să trecem prin timp, fără a mai prețui puținele clipe de fericire. Mergem pe stradă cu capele plecate, fiind prea „apăsați” de griji și uităm de cele mai multe ori să ridicăm privirea spre cer, doar pentru a ne bucura că îl putem vedea.

Lăsăm cuvintele să ne afecteze, în loc să le folosim pentru alinare sau pentru a-i face pe cei din jur să zâmbească.
Ar fi mai simplu și mai ușor să alegem doar momente frumoase, zâmbetele sincere și simplitatea… Dar nu reușim întotdeauna…

Suntem supuși încercărilor pentru a învăța să facem alegerile potrivite.
Sunt momente, cuvinte, oameni ce își pun amprenta asupra fiecăruia dintre noi, pentru totdeauna.
Ce bine ar fi să putem păstra, în amintire, doar ceea ce ne poate bucura, ridica moralul și ceea ce ne înălță sufletul!

Oricât de mult am încerca să fim actori de comedie, viața tot este o dramă, într-un final!

Nimic nu e ceea ce pare…


Cu un ochi privesc pe fereastră…imagecu unul în viitor….. cu o ureche ascult acordurile melodiei preferate…cu cealaltă picaturile de ploaie…. Pe un obraz cade o picătură de ploaie, iar pe celălalt o lacrimă … Până și sufletul e împarțit în două. O parte din el se chinuie să rămână ancorat in realitate, iar cealaltă se gândește doar la tine…

image

Nu mi-am dorit nici măcar o secundă să mă îndrăgostesc de tine. Dar și inima e într-o continuă luptă. O parte din ea, e la tine, iar o parte luptă pentru a continua un curs firesc al vieții…

„Nimic nu e ceea ce pare!!!”

Mi-am ridicat din nou ochii spre cer…


… și am privit spre stele… iar stelele au privit spre mine. girl-lookingS-a „reaprins” conexiunea dintre noi. Mi-am amintit de idealurile mele, de dorințele pe care le aveam cândva…

Obișnuiam să privesc cerul… mai des… Câțiva nori, de pe cerul vieții mele, nu m-au lăsat să-mi ridic privirea. Acum, însă, mi-am făcut curaj și pot privi, dincolo de nori. Mi-am pregătit „tunurile antigrindină” și am să mă bucur de fiecare picătură de ploaie, cu speranța că voi revedea stelele, voi zâmbi și voi recunoaște deschis că viața mea e mai frumoasă decât credeam.

5340eb54c331c569097e0566Ajungem la un moment dat, în viață, în punctul în care avem impresia că știm cu adevărat ce ne dorim. Așa simt eu acum și mă întreb cât va dura această stare (mi-ar plăcea să cred asta în fiecare clipă…). Nu avem niciodată tot ce ne dorim cu adevărat, dar important este să credem, să sperăm și să luptăm.

Privind stelele mi-am reamintit că sunt un om puternic și sunt prea puține lucruri pe lumea asta ce mă pot doborî. Mi-am dat seama că strălucesc pentru noi, că îmi înseninează sufletul, că ne transmit doar sentimente plăcute și chiar dacă fizic sunt aici, cu picioarele pe pământ, mă ancorează cumva, în altă lume, a viselor, a amintirilor, a dorințelor neîmplinite…

surse img: 1, 2.

Grey’s Anatomy – Cuvinte…


Dr. Meredith Grey: Ne-am maturizat. Când s-a întâmplat? Ce putem face să oprim acest proces?tumblr_l89yz1oqam1qbljveo1_500_large

Dr. Meredith Grey: Sentimentul de vinovăţie nu apare de unul singur, ci împreună cu prietenii lui, neîncrederea şi nesiguranţa.

Dr. Derek Sheperd (către Addison): Dacă diavolul ar putea lua o formă umană, te-ar alege pe tine.

Dr. Meredith Grey: Un meci bun de baschet ne poate ţine cu sufletul la gură. Jocurile sportive sunt încununate de glorie, dar necesită şi foarte mult antrenament şi sacrificiu. Mai sunt şi jocurile solitare. Jocurile pe care le practicăm singuri. Jocurile sociale, jocurile de memorie. Cu ajutorul lor timpul trece mai repede, iar viaţa devine mult mai interesantă.                           sursa foto

Dr. Meredith Grey: După cum am mai spus, au loc şi dispariţii. Durerile pier. Sângele se opreşte să mai curgă, iar oamenii, oamenii dispar şi ei. Mai am multe de spus, mult mai multe, dar… am dispărut.

Dr. Derek Sheperd: Patru surori – Patru surori! Nici măcar un frate; şi te miri de ce nu sun mai des acasă.

Mark: Pentru a obţine postul de şef al secţiei de chirurgie trebuie să te lupţi ca un bărbat.
Dr. Addison Montgomery-Sheperd: Voi lupta ca o femeie: îi las să se omoare între ei.

Dr. Meredith Grey: Ne place sau nu, minciunile întotdeauna ies la iveală. Oricât de mult am încerca să ignorăm sau să negăm acest lucru. Dar, iată adevărul despre adevăr: Doare. De aceea minţim.

Dr. Meredith Grey: Poate ne place suferinţa. Suntem conectaţi la ea. Fără ea, nu ştiu, poate nu am trăi cu adevărat. Cum se spune…. De ce oare mă tot lovesc cu un ciocan? Deoarece senzaţia pe care o simt când mă opresc este extraodinară.

Dr. Meredith Grey: Adevărul este că nu cunosc pe nimeni care să nu fie bântuit de ceva… sau cineva. În zadar încercăm să îndepărtăm durerea cu bisturiul sau să o ascundem într-un dulap. Singura soluţie pentru a scăpa de fantomele trecutului este să o luăm de la capăt.

 Dr. Meredith Grey: Oamenii uită cât de important este să te eliberezi de secrete. Fie că sunt bune sau rele, acestea ies la suprafaţă, fără voia noastră. Este minunat când nu mai trebuie să te ascunzi in spatele lor. Secretele îţi dau senzaţia că deţii controlul… dar nu este aşa.

 Dr. George O’Malley (după ce a rămas blocat în lift, citeşte instrucţiunile afişate pentru situaţii de urgenţă): În caz că liftul se opreşte, nu intraţi în panică. Apăsaţi butonul pe care scrie alarmă, pentru a chema ajutoare. (Către Alex.) Dacă nu vor să intrăm în panică, de ce au scris pe buton „alarmă”?

Dr. Miranda Grey: La un moment dat, trebuie să iei o hotărâre. Liniile imaginare nu ţin oamenii la distanţă, dimpotrivă, te îngrădesc pe tine. Vieţile noastre sunt complicate, aşa suntem clădiţi. Ceea ce vreau să spun este că îţi poţi irosi viaţa, construind un zid între tine şi ceilalţi, sau îţi poţi trăi viaţa alături de ceilalţi.

Dr. Isobel „Izzie” Stevens: Nu trebuie să îţi scrii jurământul de nuntă în palmă. Când ajungi în faţa altarului, vorbeşte din inimă.
Dr. Cristina Yang: Izzie, inima este un organ. Ea pompează sângele şi se mai blochează din când în când. Nu poate vorbi, nu are buze. O să îmi placă să fiu căsătorită, doar partea cu nunta mi se pare ridicolă.

sursa foto

1044748_692906867393171_755719132_n

Dr. Alex Karev: Întotdeauna le spun adevărul pacienţilor mei. Este ceea ce mă caracterizează, însă nu cred că acest lucru mă face un medic impasibil. Ceilalţi colegi incearcă să le dea speranţe pacienţilor care nu se vor vindeca niciodată. Poate sunt un nenorocit, un ticălos sau un parazit aşa cum spun toţi, dar cel puţin nu îi mint. Este singurul lucru pe care nu-l fac.


Dr. Meredith Grey
: Există şapte păcate de moarte. Le ştim pe cele mai grave… lăcomia, mândria, desfrânarea. Păcatul despre care nu auzim prea des este mânia. Poate din cauza faptului că acesta nu este la fel de grav, şi ne gândim că îl putem controla? Eu cred că îi oferim prea puţină importanţă, el fiind mult mai periculos decât ne imaginăm. La urma urmei este unul dintre cele şapte păcate de moarte.

Dr. Meredith Grey: Superstiţia se află la graniţa dintre ceea ce putem controla şi ceea ce nu putem controla. Atunci când găseşti o monedă pe jos, o ridici, şi toată ziua ai noroc. Cine nu îşi doreşte să fie norocos? Ne bazăm pe superstiţii, pentru că suntem suficient de inteligenţi pentru a realiza că nu deţinem adevărul absolut, şi că viaţa te poate duce pe căi nebănuite.

Sursa text

greysanatomy2sursa foto

Articol de suflet – 27


Autoarea acestui articol este Liliana Popa, de la revistatango.ro, echipa pe care o iubesc! Mai multe articole ale Lilianei Popa puteţi citi, accesând blog-ul acesteia aici. Pentru întreaga echipă Tango daţi click aici.

Gările. Dorurile

Ne-am întâlnit mereu în gări. Simbol al efemerului, al dorului, al rămasului-bun. Dar mereu promisiuni de revedere, de strângere de mână… Întruchiparea întrebării greoaie: „Când ne vom revedea?”

sursa: adapavel.wordpress.com

Citeam cu bucurie de copil panourile cu sosiri şi plecări şi-mi închipuiam cum ar fi să plecăm, aşa, brusc – la fel cum am ajuns unul în viaţa celuilalt – spre orice destinaţie anunţată acolo: Zürich, Roma, Köln, Salzburg… Oriunde, doar să fugim de viaţa care ne obligă la despărţiri, fiindcă mersul ei nu ţine cont de drumurile noastre între care nu există punte.

Eram foc, el era apă. Eu curgeam înspre el, el mă ardea cu fiecare respiraţie apropiată de părul meu. Eram două elemente cu aceeaşi esenţă, dar ale căror trăiri aveau mereu loc în timp şi spaţii diferite. Atracţie fatală! Hrănită doar din dor, chiar şi atunci când stăteam îmbrăţişaţi şi ne uitam unul în ochii celuilalt, fără ca eu să ştiu vreodată ce ascund ai lui, şi dacă privesc în sufletul meu, sau tot către sufletul lui singuratic, cu orice preţ independet, ţinându-se cu toată puterea de el însuşi, ca să nu se piardă în mine. Pe când eu căutam să mă pierd în tot ce este el şi lumea lui ferecată mie.

Ne întâlneam doar în gări… şi rar în gând, în scris. Parcă ne-am întâlnit şi-n inimă, dar a fost ca un scurtcircuit, după care m-am trezit ameţită de dor şi n-am mai înţeles nimic din lumea asta… nimic din ce ştiam că e iubirea. Nu ştiu dacă a fost dragoste, sau visare, sau miraj, sau cea mai frumoasă şi dureroasă călătorie spre universuri tainice din mine. Tenebroase, absurde, contradictorii universuri! Care mă atrag mieroase – precum sirenele marinarii deznădăjduiţi de doruri -, din care nu mai pot evada. Uneori mă trezesc puternică şi, parcă, vindecată. Dar când văd avioanele, când aud trenurile, când îmi ascult bătăile inimii, când mă întreb (ca-ntr-un joc din copilărie) „Ce aş vrea să fac acum cel mai mult?”… caut să-l întâlnesc, alunecând spre profunzimi pe care nu le-am ştiut înainte în mine. Profunzimi cu legături şi destinaţii infinite… precum gările.

Matematica sufletului (IV)


Ioana Radu, un blogger cu experiență, ce se declară a fi „un spirit liber, fără idei fixe, curioasă, imprevizibilă, ipohondră, tipicară, risipitoare, paranoică şi paradoxală” este autoarea articolului de astăzi, „Sufletul e matematică”. Mai multe despre Ioana puteți afla dând click aici.

Sufletul e matematică

              Nu ştiu dacă într-adevăr sufletul se regenerează, cred că cea mai potrivită explicaţie este că “se face mare”. E paradoxal că deşi frecvent se rup bucăţi din suflet, el cu fiecare pierdere devine tot mai mare. Sufletul e matematică (una greu de înţeles). E o scădere pe plus.

Am ascultat mulţi oameni numind acest proces drept “experienţă”. Personal n-o numesc aşa căci la fel de mulţi sunt cei care nu învaţă nimic. Să dai o dată cu capul de pragul uşii înseamnă nimic. Înjuri, verifici dacă ai vreun cucui şi mergi mai departe. Să dai de două ori cu capul de pragul uşii înseamnă puţin mai mult decât nimic. Nu mai înjuri (ai învăţat să îţi temperezi ieşirile impulsive) dar verifici totuşi posibila existenţă a unui cucui. Nimic suspect. Apoi mergi mai departe. Să dai de trei ori cu capul de pragul uşii înseamnă câţiva paşi peste nimic. Mergi mai departe dar înainte de a face asta descoperi un cucui în mijlocul frunţii. Ţi-e ruşine să mergi aşa în văzul lumii. Ţi-e ruşine că te doare sufletul (de parcă ai fi singura persoană care simte asta). Nu eşti. Dar aşa îţi place să crezi. Încă eşti la stadiul în care crezi că durerea ta este mai mare decât a cel puţin jumătate din populaţia globului.

Astea fiind spuse, repet ideea cu care am început al doilea paragraf. Am ascultat mulţi oameni numind acest proces drept “experienţă”. Ei bine, eu nu o numesc aşa. Experienţa nu este “ceva” ce câştigi după un efort. După o lovitură nu înseamnă că ai experienţă, de aceea este nevoie de mai multe. Experienţa nu este nici măcar o destinaţie. Este, mai degrabă, o prietenă care călătoreşte alături de noi şi se maturizează alături de noi (atât cât îi dăm voie).

Mi-am permis, în urma unor dureri, să nu asimilez nimic. Răspunsul e simplu. Pentru că nu am vrut. Pentru că rebeliunea îmi părea mai la-ndemână. Din acele dureri n-am învăţat nimic.
Mi-am permis, în faţa unor lovituri, să fiu critică. Mi-am permis să înţeleg. Mi-am permis să văd că nu sunt buricul pământului şi că indiferent de durerea mea, lumea nu se va opri în loc. Mi-am permis să merg, să-mi continui evoluţia.

Târziu mi-am dat seama că durerea, asemeni fericirii, este creaţia mea. Sufletul, de asemenea. Eroarea de calcul este că sufletul e un animal încă sălbatic. Nu asta m-a deranjat foarte mult. Nu mai mult decât să înţeleg că sufletul generează durerea la fel cum un gol generează strigăte în tribună. Şi dacă durerea depinde în mod direct de un animal sălbatic atunci rezultă că ea este necontrolabilă. Nu este, însă, ceva cu care să mă conformez. Trebuie să îmblânzim sufletul. Nu ştiu ce o să scădem din el, ce o să adăugăm sau câte table vom albi cu sulfat de calciu uzitat sub formă de cretă. Ştiu doar că voi porni creând o ecuaţie în care sufletul este prima necunoscută. Următoarele… apar pe parcurs.





Mulțumesc, Ioana Radu!!!

Toamna de suflet – Tudor Arghezi


Toamna de suflet – Tudor Arghezi

Zilele albe, iata, au inceput sa plece,
Ca niste barci tacute, pornind fara lopeti.
In tarm ce face seara si steaua-n cerul rece
Pazeste cripta noptii cu candeli si peceti.

În sirul vietii noastre intreg, se face seara,
O seara fara sunet, nici vant, nici amintiri.
Ieri a plecat o barca, azi alte barci plecara,
Convoi de goluri strampte pe undele subtiri.

D-ar rasuna in lume macar un glas de goarna!
De s-ar clati pe lume un singur larg talaz!
Nu. Nemiscata-n margini, lumea se rastoarna
Si, ca sa cante, straja de sus si-a luat ragaz.

 

De-as fi un stei de pesteri, cioplit cu dalta-n lung,
As sta s-astept cu tihna, culcat pe-o muchie dreapta,
Cele din urma mute vecii sa le ajung,
Cu templul in spinare, carui slujesc de treapta.