– un articol de Dana Alecu –
Dacă, femeie fiind, simţi tristeţe, revoltă, resemnare sau orice, mai puţin bucurie şi mulţumire faţă de viaţa ta, este timpul să te opreşti o clipă pentru a înţelege modul în care tu îţi priveşti viaţa. Încearcă pentru câteva momente să nu te gândeşti la ce anume mai trebuie să faci, în ce direcţii trebuie să mai alergi, ce eforturi trebuie să mai faci şi pe cine mai trebuie să mulţumeşti pentru te bucura de linişte şi de mulţumire sufletească.
Oprindu-te şi cercetând această situaţie, vei ajunge să înţelegi că de fapt tu eşti cea care îţi stabileşti nişte standarde imposibil de atins – cel puţin nu în totalitate – şi apoi îţi iroseşti timpul, energia, vitalitatea, încercând să le atingi. Este un fel de mit al lui Sisif pe care ţi-l asumi în fiecare zi, fără ca nimeni să îţi ceară de fapt acest lucru.
Este posibil ca citind rândurile acestea să te revolţi, să spui că sunt lucruri care chiar „trebuie“ făcute, că dacă nu rezolvi un anumit lucru, şeful, soţul, copiii sau colegii îţi vor reproşa sau vor avea de suferit. Este un lucru foarte adevărat, dar şi mai adevărat este faptul că de multe ori cel mai sever judecător al tău eşti, de fapt…, tu însăţi. Prin gândurile care se perindă, uneori aproape automat prin mintea ta, îţi clădeşti în jur adevărate ziduri care te împiedică să te bucuri de viaţa ta, aşa cum ţi-a dat-o Dumnezeu, aici şi acum. Intrând în această capcană a lui „trebuie“, a condiţionărilor pe care ni le punem, păşim într-o cursă în care nu avem ocazia să ne întâlnim nici cu noi înşine, nici cu ceilalţi.
Iulia Radu 